Referindu-se la deceniile secolului trecut, care au adus cu sine modificări politice de substanţă, istoricul Lucian Boia arată că „Daca nu sunt consideraţi de-a dreptul factori cauzali în istorie, intelectualii sunt cel puţin datori cu atitudini exemplare. Însă atunci când, între 1930 şi 1950, membrii elitei intelectuale, odată cu societatea, trec prin mai multe schimbări de regim, adevărata miză a discuţiei este omenescul, cu toate nuanţele sale.” Este vorba despre o serie de personalităţi care, din cauza amalgamului de idei abstracte şi de orgolii personale, cad în capcanele istoriei („Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, Humanitas, 2012).
Între alţii, este şi cazul uneia dintre cele mai importante personalităţi ale perioadei, Mihai Ralea (1896-1964), a cărui traiectorie politică a traversat atitudini politice greu de explicat astăzi, de la intelectualul de marcă, filosof, eseist psiholog, sociolog, diplomat la demnitar în timpul regimului comunist.
Orientările politice
După ce urmează cursurile Facultăţii de Drept şi Litere din Iaşi, Ralea îşi continuă studiile în Franţa, unde, în 1923, obţine titlul de doctor cu o teză al cărei subiect trimite la viitoarele sale orientări politice: „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste”.
În ceea ce priveşte ideologia sa, Ralea respinge tradiţionalismul declarându-se adept al unei modernizări culturale, al unui stat cu preponderenţă rurală, secular şi democratic.
Aceste idei sunt exprimate în preocupările sale, cu o largă deschidere, de la sociologia politică şi a culturii la psihologia socială şi naţională.
Se afirmă ca om politic de stânga, făcând parte din Partidul Social-Democrat, ceea ce nu îl împiedică să devină membru al Frontului Renaşterii Naţionale înfiinţat de Carol II, şi ministru al Muncii.
În timpul dezbaterilor referitoare la ultimatumul sovietic din iunie 1940, Ralea votează pentru împotrivirea armată. Va ţine legătura cu forţele politice democratice. Totuşi, treptat, spre sfârşitul războiului, Ralea se apropie de orientarea comunistă, devenind ceea ce a fost numit „un tovarăş de drum” al acesteia.
În decembrie 1944, face parte din conducerea ARLUS (Societatea română de prietenie cu Uniunea Sovietică). Formaţiunea politică pe care o înfiinţează se integrează „Frontului Naţional Democratic” înfiinţat din iniţiativa Partidului comunist, ceea ce îl face pe istoricul Adrian Cioroianu să îl considere pe Ralea un „oportunst”. Împreună cu alţi intelectuali de marcă ai vremii (C. I. Parhon, Alexandru Rosetti, Andrei Oţetea) Ralea semnează o scrisoare prin care acuză guvernul Rădescu că sabotează Comisia aliată de control. În guvernul Petru Groza este numit ministru al Artelor, iar ulterior – ambasador în Statele Unite.
...şi la tribună, alături de Gheorghiu Dej şi Petru Groza
Activitatea literară, ştiinţifică
... a lui Mihai Ralea este deosebit de bogată şi multilaterală, afirmându-se printre intelectualii de marcă ai perioadei.
În ceea ce priveşte cariera ştiinţifică şi pedagogică, Ralea este numit din 1923 conferenţiar, iar apoi profesor de psihologie şi estetică la Universitatea din Iaşi; în perioada în care a îndeplinit aceste funcţii aceste discipline cunoscând o reală dezvoltare.
Pentru aceleaşi discipline a fost numit Ralea la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti.
În acelaşi timp, Ralea s-a afirmat şi în domeniul literaturii şi publicisticii, îndeplinind funcţia de prim-redactor al prestigioasei reviste „Viaţa Românească”, colaboratorul principal al lui Garabet Ibrăileanu.
Se afirmă drept critic literar, scriind studii pertinente despre Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu.
Îşi continuă aceste activităţi şi după război, devenind membru al Academiei Române.
Diplomat
Mihai Ralea a fost numit ministru plenipotenţiar la Legaţia Română din Washington, post pe care îl preia în septembrie 1946, după ce făcuse parte din delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris.
Atmosfera în care Ralea îşi începe activitatea nu era deloc favorabilă pentru relaţiile româno-americane: preşedintele Harry S. Truman refuzase să recunoască guvernul Petru Groza instaurat după alegerile falsificate. Presa americană îl considera un „om de legătură” al conducerii Partidului comunist, acuzându-l că vrea să „planteze stalinismul” în Statele Unite.
Într-unul dintre rapoartele trimise la Bucureşti, Ralea arată: „Atitudinea Americii faţă de noi oscilează între ostilitate şi ignoranţă. Toate uşile ne sunt închise. Suntem consideraţi ca o sucursală a Uniunii Sovietice şi oamenii sunt descurajaţi să ne acorde asistenţă.”
Totuşi, uneori chiar în dezacord cu instrucţiunile de la Bucureşti, Ralea face eforturi pentru a obţine o apropiere în relaţiile româno-americane. Astfel, a făcut totuşi eforturi pentru a obţine sprijinul american mai ales în ceea ce priveşte combaterea efectelor foametei din Moldova. Încearcă să convingă autorităţile americane că ţăranii români nu doresc colectivizarea după modelul sovietic.
Într-o întrevedere cu Secretarul de stat James F. Byrnes solicită, se pare şi cu argumente emoţionale, ca România să nu fie abandonată dincolo de „Cortina de fier”.
Se pare că totuşi Ralea nu a reuşit să se distanţeze de „instrucţiunile” de la Bucureşti: după abdicarea regelui Mihai, Ralea organizează o manifestaţie împotriva vizitei acestuia la Washington.
Există unele aspecte mai puţin cunoscute ale numirii lui Ralea ca şef al misiunii diplomatice de la Washington relevate de documente care au fost făcute cunoscute mult mai târziu. Se pare că pentru această dmnitate fusese recomandat doctorul Dumitru Bagdazar, dar starea sănătăţii sale nu i-a permis preluarea postului. În studiul Rodicăi Deaconescu „Aspecte ale relaţiilor româno-americane până în anul 1965”, în revista „Transilvania”, nr. 8/2009, este reprodusă o declaraţie tulburătoare a lui Ralea: „Reuşita mea în America nu s-a datorat faptului că sunt un veritabil democrat sau că sunt cunoscut ca atare, nici pentru că sunt ministru plenipotenţiar, ci pentru calitatea mea de mason.”
„Vocea” lui Mihai Ralea
În ceea ce priveşte concepţiile sale diplomatice, nu se poate trece cu vederea una dintre declaraţiile sale: „Începând prin a fi buni europeni sfârşim prin a fi buni români. Românismul se învaţă prin europenism”. Orice s-ar spune, pentru acea perioadă era o anticipare valoroasă.
Un eseist al istoriei
Într-un studiu consacrat activităţii lui Mihai Ralea, Petre Anghel consideră că acesta a avut „vocaţia eseului” („Mihai Ralea, vocaţia eseului”, studiu critic, Editura Cartea românească, 1973).
Dacă Mihai Ralea a fost considerat unul dintre cei mai importanţi eseişti al literaturii române, nu se poate spune că preocupările istorice lipsesc din scrierile sale.
Între altele, el este autorul, în colaborare cu Constantin I. Botez, al volumului „Istoria psihologiei” (1958). Incursiuni în istoria universală nu lipsesc nici din alte lucrări ale sale: „Cele două Franţe” (1956), dar mai ales în volumul „Explicarea omului”, conceput în colaborare cu sociologul Traian Herseni. Şi volumele sale de memorialistică şi însemnările de călătorie îşi păstrează interesul: „Memorialul” (1930), „Între două lumi” (1943), „În extremul Occident” (1955).
O recunoaştere, în primul rând a contribuţiei culturale a lui Mihai Ralea, este şi faptul că el a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, alături de alte personalităţi.
Institutul de psihologie al Academiei Române îi poartă numele.
A „căzut” Mihai Ralea în „capcana istoriei” ? Dacă este să ţinem seama de destul de desele sale inconsecvenţe, chiar abdicări de la principii în care crezuse la un moment dat, de „traiectoria sa politică” cel puţin surprinzătoare, răspunsul la această întrebare poate fi pozitiv, ceea ce este, de fapt, valabil şi pentru alţi intelectuali de marcă români ai secolului XX, între care şi unii diplomaţi-istorici. Şi totuşi, credem că, în timp, aceste „avataruri” se vor estompa şi moştenirea lui Ralea va rămâne aceea a operelor sale…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
