În prima parte a acestui interval de timp, care s-a încadrat perioadei Războiului Rece şi a obedienţei României faţă de URSS, funcţia de ministru de Externe, ale cărui atribuţii erau oricum limitate de „dictatul Moscovei”, a fost îndeplinită de „persoane de încredere” din ierarhia comunistă, cei mai mulţi cu un orizont profesional şi cultural redus.
Ulterior, datorită în bună măsură necesităţii de adaptare la noile realităţi politice internaţionale, marcate de atmosfera de destindere, s-au produs unele „breşe” în acest sistem, în postul de ministru de Externe fiind numite persoane cu anumite merite intelectuale care îi recomandau pentru această funcţie.
A urmat un interval în care funcţia de ministru de Externe a fost preluată de deţinătorii unor diplome universitare, cu anumite specialităţi, care însă aveau şi experienţa unor posturi importante în structurile statului comunist. Unii dintre ei au avut totuşi un aport real în promovarea intereselor României pe plan internaţional, în care, din păcate, se încadra şi promovarea „prestigiului internaţional” al lui Nicolae Ceauşescu.
O serie dintre persoanele care au îndeplinit această funcţie au fost şi autorii unor volume cu referiri la realităţile istorice ale perioadei sau cărţi de memorii.
„Cea mai puternică femeie”
În perioada în care a îndeplinit diferite funcţii în aparatul de stat comunist, Ana Pauker (1893-1960) a fost „titulara” unor „recorduri”, chiar pe plan internaţional: prima femeie vice-premier şi ministru de Externe atât din istoria României cât şi pe plan internaţional. În septembrie 1948, portretul ei apărea pe coperta revistei „Time” cu menţinea „Cea mai puternică femeie în viaţă”.
Este greu de apreciat aportul personal al Anei Pauker ca ministru de Externe în perioada 1947-1952 în condiţiile în care ea a urmat, în mod fidel, „linia Moscovei”.
Se pare că totuşi Ana Pauker se detaşa de ceilalţi conducători comunişti, cei mai mulţi cu studii sumare şi o cultură redusă. De tânără a învăţat limba ebraică, pe care a predat-o la o şcoală primară evreiască din Bucureşti. Anii petrecuţi în exilul din diferite ţări i-au înlesnit însuşirea unor limbi străine şi un anumit orizont cultural greu de depistat totuşi în articolele publicate în presa comunistă. În perioada scursă după „debarcarea” sa pentru „devierea de dreapta” de care ar fi dat dovadă, de fapt un pretext pentru înlăturarea sa de către Gheorghiu-Dej datorită „concurenţei” pe care i-o făcea, Ana Pauker a lucrat ca traducătoare din limba franceză şi germană pentru „Editura Politică”.
Dacă, în deceniile care au urmat dispariţiei sale, o „umbră de uitare” s-a aşternut peste biografia sa, după 1989 s-a manifestat un interes deosebit pentru fosta ministru de Externe, concretizat în volume apărute în ţară şi peste hotare, între care Robert Levy, „Gloria şi decăderea Anei Pauker” (trad. de Cristina Pupeza şi Ioana Gagea), Iaşi, Polirom, 2002; Ion Calafeteanu, „Scrisori către tovarăşa Ana” , Editura Univers Enciclopedic, 2005.
Un „avocat al comunismului”
Se pare că unul din motivele care au stat la baza carierei politice a lui Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) a fost faptul că a fost apărător al comuniştilor în procesele care le-au fost intentate în perioada ilegalităţii. Devenise membru al Partidului Comunist din România încă din 1937.
Acest argument, ca şi faptul că Gheorgiu-Dej îşi dădea seama de calităţile lui intelectuale, destul de rare la acea perioadă între demnitarii comunişti, au făcut că Ion Gheorghe Maurer să îndeplinească funcţii importante în structura statului: preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1958-1961), prim-ministru (1961-1974).
În perioada 1957-1958, Maurer a îndeplinit şi funcţia de ministru de Externe.
Se poate spune că, în aceste funcţii, activitatea pe plan extern a lui Maurer, desigur în concordanţă cu „directivele de partid”, a avut urmări reale, dar mai puţin publice. A făcut numeroase vizite în URSS şi R.P. Chineză, în cursul cărora a mediat conflictul dintre cele două Mari Puteri. De asemenea, a călătorit în Vietnamul de nord pentru a determina această ţară să îşi schimbe poziţia dură şi să adere la demersurile care aveau ca scop terminarea războiului cu Vietnamul de Sud.
Uneori Maurer a dovedit o poziţie independentă chiar faţă de „directivele Moscovei”. Astfel, în cursul unei vizite în Finlanda în calitate de prim-ministru, a dispus depunerea unui buchet de flori la mormântul mareşalului Mannerheim care condusese armata finlandeză în „războiul de iarnă” împotriva URSS.
Din păcate, această abilitate politică a lui Maurer s-a manifestat şi atunci când a sprijinit candidatura lui Nicolae Ceauşescu la conducerea Partidului Comunist, în speranţa că va putea să îl „manevreze” ulterior, ceea ce nu prea s-a întâmplat, astfel încât, la un moment dat, a abandonat funcţiile pentru un trai liniştit.
Acest răstimp nu a fost folosit de Maurer pentru a-şi scrie memoriile care, desigur, ar fi fost de mare interes. O anumită „comoditate” (era cunoscut ca un „bonne viveur”) sau reţinerea de a face cunoscute unele detalii „incomode” din perioada în care a îndeplinit funcţii politice importante?
În aceste condiţii, trebuie să ne declarăm mulţumiţi cu relatarea discuţiilor, desigur revelatoare, cu Lavinia Betea, consemnate în volumul „Maurer şi lumea de ieri: mărturii despre stalinizarea României” (Editura Dacia, 2001).
Un profesor la Externe
Într-un fel, George Macovescu (1913-2002) constituie o excepţie între demnitarii regimului comunist şi în funcţia de ministru de Externe pe care a îndeplinit-o în perioada 1978-1982, dat fiind că a fost unul din puţinii intelectuali autentici care s-au aflat în această poziţie. Desigur, Macovescu a fost, încă din tinereţe (asemenea lui Valentin Lipatti şi Mircea Maliţa), un „om de stânga”: membru al Partidului Comunist din 1936 şi colaborator al presei orientate de acest partid.
Absolvă Facultatea de Drept din Bucureşti în 1939 şi, după preluarea puterii de comunişti, intră în diplomaţie la Legaţia din Londra şi îndeplineşte apoi funcţia de director în Ministrul de Externe, până în 1952, când este exclus din diplomaţie, „victimă” a „jocurilor de putere” ale vremii.
În perioada care a urmat, Macovescu lucrează ca redactor-şef adjunct la „Gazeta literară” şi predă la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.
În 1959 revine în diplomaţie, fiind trimis Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în SUA. Între 1961 şi 1967 este adjunct al ministrului de Externe, între 1967 şi 1972 prim-adjunct, iar, în 1972, devine ministru de Externe pentru o perioadă de patru ani.
În perioada 1978-1982 se află la conducerea Uniunii Scriitorilor.
Macovescu este autorul unor volume mai ales de istoria literaturii: „Contradicţii în Imperiul Britanic (1950); „Viaţa şi opera lui Al. Sahia” (1950); „Gheorghe Lazăr” (1954) şi de memorii „Oameni şi fapte” (1957); „Jurnal”, Vol. I (2006).
„I se spunea Machiavelli”
Ştefan Andrei (1931-2014) a urmat Facultatea de Construcţii Hidrotehnice a Institutului de construcţii din Bucureşti, dar s-a orientat curând spre politică, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale: şef al Relaţiilor externe al UTM; în 1972, a devenit secretar al CC cu problemele internaţionale, pentru ca, în perioada 1978-1985, să deţină funcţia de ministru de Externe, fiind cel mai longeviv deţinător al acestei funcţii din acea perioadă.
Dacă este să dăm crezare celor afirmate de Ion Mihai Pacepa în „Orizonturi roşii”, Ştefan Andrei ar fi fost unul din mentorii „prinţişorului”, Nicu Ceauşescu, neputând totuşi să evite debarcarea sa la intervenţia Elenei Ceauşescu, cauzată, se pare, de „probleme de familie”: soţia sa, era o (prea)cunoscută actriţă…
În continuare, Ştefan Andrei a îndeplinit o serie de funcţii minore, după care, în 1987, este din nou promovat ca viceprim-ministru, post pe care l-a deţinut până în 1989, astfel încât a trebuit să facă parte din lotul de foşti demnitari comunişti care s-au aflat în detenţie timp de doi ani.
Rolul important pe care l-ar fi jucat Ştefan Andrei în politica externă a făcut să i se atribuie un titlu poate exagerat, aşa cum apare în volumul „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli, Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea” (2011).
Mai „amar” este titlul volumului său de memorii: „Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc” (2013).
Un economist la Externe
…a fost Ioan Totu (1931-1992), specialist în macroeconomie, ministru al Afacerilor Externe (1986-1989).
Deşi a avut neşansa să îndeplinească această funcţie într-o perioadă în care „cultul personalităţii” lui Ceauşescu făcea ravagii, nu se poate spune că Totu a făcut simplă „figuraţie” în acest post. O dovedesc şi mărturiile ambasadorului Israelului, Iosef Govrin din volumul său „Israeli-Romanian relations at the end of the Ceasescu era: As seen by Israeli’s Ambassador to Romania 1985-1989”, în care arată că „Dintre toţi miniştrii de Externe pe care i-am cunoscut în perioada misiunii mele la Bucureşti (Andrei, Văduva, Totu şi Stoian), am avut cea mai bună relaţie cu Totu. În ciuda reputaţiei sale că ar fi avut o personalitate extrem de puternică, am găsit la el o abordare prietenească faţă de Israel. De multe ori răspundea argumentelor mele, fără să recurgă la dogmele ideologice ale lui Ceauşescu”.
Ioan Totu a avut o bibliografie destul de amplă. În afara seriei de volume pe care le-a coordonat, desigur marcate ideologic, „Tratat de economie contemporană”, el este şi coautorul unei lucrări de istorie economică „Procesul economic în România: 1877-1977” (1977).
…Mi-l aduc aminte pe Ioan Totu din perioada în care preda la Facultatea de istorie un curs de economie politică, făcând impresia unui profesor competent şi exigent. Poate că această exigenţă l-a făcut să-şi pună capăt zilelor, în 1992, după ce fusese condamnat (din ce motive ?) la o pedeapsă grea de închisoare…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
