Ziarul de Duminică

Istorici diplomaţi (I). Premergători: din Bizanţ în Lumea nouă/ de Alexandru Popescu

D'Anguiera - istoric şi consilier al Indiilor

Galerie foto

Autor: Dr. Alexandru Popescu

30.05.2014, 00:02 133

Sub semnul lui Ianus

Există mai multe asemănări între activităţile şi preocupările istoricilor şi cele ale diplomaţilor. În primul rând, aceea de a fi informat, de a culege cât mai multe date care să le permită să ajungă la unele concluzii de importanţă politică, pentru diplomaţi, şi ştiinţifică, pentru istorici. Sursa acestor informaţii este deosebită: pentru istorici-arhivele, iar pentru diplomaţi - contactele cu diferite personalităţi politice. Dar şi cercetătorii recurg uneori la „istoria orală”, aşa cum diplomaţii resimt nevoia să se documenteze în arhive.

Desigur, finalitatea activităţilor acestora este deosebită. Pentru diplomaţi - stabilirea de către factorii politici a unor soluţii, deşi, în istorie există numeroase exemple în care factorii politici au ignorat informaţiile şi propunerile unor diplomaţi, ceea ce a avut adesea urmări nefericite.

Pentru istorici - finalitatea este publicarea de lucrări ştiinţifice care, la rândul lor, să conducă eventual la concluzii de natură politică, deşi, aşa cum arată filozoful german Hegel, singurul lucru pe care îl putem învăţa din istorie este că…nu am învăţat mai nimic din istorie.

În tot cazul, îmbinarea între preocupările istorice şi cele diplomatice pot contribui la afirmarea  unor personalităţi de excepţie în cele două domenii, la conturarea  unui „portret ideal” pentru unii reprezentanţi ai lor.

Dar au existat asemenea personalităţi care să îmbine calităţile şi preocupările istoricilor şi pe cele ale diplomaţilor ? Istoria universală poate da un răspuns afirmativ la această întrebare, iar serialul nostru va încerca să documenteze această idee prin exemple aparţinând celor mai vechi perioade până în zilele noastre.

Dar cum poate deveni un istoric diplomat uneori până la cele mai înalte niveluri ale politicii externe ale unei ţări? Cele mai multe exemple dovedesc că, cel mai adesea,  încredinţarea unor sarcini diplomatice unor persoane s-a datorat afirmării lor în domeniul de origine, mai ales în cel istoric, dar şi unor calităţi personale, deci au devenit din profesionişti reprezentativi ai cercetării „diplomaţi de carieră”.

Pot fi amintite şi numeroase exemple în care diplomaţii şi-au valorificat propria experienţă, devenind istorici cu contribuţii reale.

Există preocupări legate de contribuţia unor scriitori români la domeniul diplomatic (Corneliu Lupeş, Scriitori diplomaţiDiplomaţi scriitori, 2014).

Ceea ce însă vom încerca noi este să extindem asemenea iniţative la reprezentanţii istoriografiei şi să  lărgim perspectiva românească, cu referire la toate perioadele istorice.

De asemenea, vom considera profesia de istoric largo sensu, deci nu vom avea în vedere doar pe istoricii care s-au ocupat de domeniul politic, ci şi pe aceia care au avut în vedere şi domeniile sociale, artistice, religioase.

O altă extindere a ariei constă în faptul că nu ne vom referi doar la diplomaţi, ci şi la persoane care au îndeplint funcţii în domeniul politicii externe.

Desigur însă că cea mai potrivită modalitate de a ilustra aceste idei este aceea de ne apropia de împrejurările în care diferite personalităţi au traversat această „răspântie” de trecere de la activitatea de istorici la cea de diplomaţi, prin referirea la biografiile lor care uneori au cunoscut nu numai succese, ci şi împrejurări dramatice.

Se poate considera că, prin dubla perspectivă în care este de  avut în vedere activitatea diplomaţilor-istorici, ea se află „sub semnul lui Ianus”, zeitate a „riturilor de trecere” şi a „fenomenelor de tranziţie”, cu observaţia că, în acest caz, nu este vorba de priviri spre trecut şi viitor, ci de o panoramă.

 

Cel dintâi istoric-diplomat

… poate fi considerat cronicarul de origine greacă din Tracia, Priscus (aproximativ 410 –472). Aflat în serviciul împăraţilor bizantini Theodosie II şi Marcian, în prima jumătate a secolului V, Priscus  este autorul unei „Istorii bizantine” din care s-au păstrat fragmente în operele altor cronicari. Dar şi aşa relatările sale se disting prin calităţi de stil, iar poziţia sa este de cele mai multe ori imparţială, fapt destul de rar la autorii timpului.

Cea mai valoroasă parte a relatării sale se referă la misiunea diplomatică pe care a îndeplint-o, în 449, alături de Maximin, la curtea hanului tătar Attila, aflată în apropierea râului Tisa, nu departe de teritoriile ocupate de strămoşii românilor. Unele descrieri, cum este aceea a palatului din lemn al hanului, ca şi a ceremonialului ospeţelor, în care pot fi observate elemente care denotă contactul cu perşii şi alte popoare, trădează admiraţia lui Priscus. Priscus va mai participa la misiuni diplomatice în Arabia şi Egipt.

 

„Istoric al descoperirilor” şi „Consilier al Indiilor”

Evul Mediu va aduce cu sine destul de numerose cazuri de istorici-diplomaţi. Unul din cei mai importanţi a fost Pierre Martyr d'Anguiera (1457-1526),  care a îndeplinit la Curtea Isabellei de Castillia şi Ferdinad de Aragon, apoi la aceea a fiului lor, Carol Quintul, în perioada de sfârşit  a Reconquistei, deci a eliberării Spaniei de ocupaţia arabă, o multitudine de funcţii: perceptor al infanţilor, copiii monarhilor, consilier, ambasador, negociator plenipotenţiar. Este autorul unei „Istorii a Indiilor” , de fapt o „istorie epistolară”, importantă pentru că descrie episoade de început ale descoperii şi cuceririi Lumii noi, America de sud, unde de altfel a îndeplinit şi  funcţia de „consilier al Indiilor”. O altă lucrare a sa este „De Orbe Novo” („Despre lumea nouă”). Importante sunt referirile sale la călătoriile lui Cristofor Columb. Din aceste motive, d'Anguiera este numit „istoricul descoperirilor”. O misiune diplomatică îndeplineşte d'Anguiera şi pe lângă sultanul Egiptului.

 

Militar, poet, cronicar şi diplomat

… a fost Oliver de la Marche (1425-1502) la Curtea ducatului independent al Burgundiei. Probabil cea mai importantă funcţie a fost aceea de ambasador în Franţa. De asemenea, a jucat un rol major în disputa dintre Franţa şi Habsburgi pentru Flandra.

Şi-a publicat memoriile în 1552.

 

Ambasador şi istoric militar

…Bernardino de Mendoza (1540-1604) a fost implicat în numeroase acţiuni, comploturi petrecute în Anglia în timpul domniei reginei Elisabeta.

De asemenea, Mendoza îl serveşte pe regele Filip II în calitate de militar în acţiunile desfăşurate în Ţările de Jos, sub comanda ducelui de Alba.

În1578, de Mendoza  este numit ambasador la Londra, unde acţionează nu numai ca diplomat, ci şi ca spion. Pentru corespondenţa secretă, Mendoza foloseşte o varietate de coduri. Se pare că dă dovadă de destulă abilitate, astfel încât este demascat  şi expulzat abia în 1584.

Avându-se în vedere această „specializare” a sa, Mendoza este numit, în 1590, ambasador în Franţa. Va rămâne aici şase ani, după care trebuie să se retragă nu pentru că ar fi fost deconspirat, ci pentru că suferă cu vederea, şi se reîntoarce în Spania.

Mendoza este autorul unor lucrări istorice de referinţă, între care una privitoare la operaţiile militare ale Spaniei în Ţările de Jos, iar alta despre „arta războiului” („Teoria y práctica de la guerra”).

 

Diplomat, istoric şi… medalist

 …a fost  Giovanni di Candida (1445-1504) de origine nobilă, care s-a aflat în contacte şi în slujba a numeroase Curţi ale Europei: Casa de Anjou-Neapel, Burgundia, Veneţia. Din 1477, a activat, în diferite funcţii, între care şi aceea de diplomat pentru Maximilian al Austriei, iar, din 1480, s-a aflat cu însărcinări similare la Curtea Franţei.

În acelaşi timp, di Candida s-a făcut cunoscut drept creator de medalii în care a portretizat numeroase personalităţi ale Europei, aflate, în momentul de faţă, în colecţii renumite de la Londra, Paris, Berlin.

În fine, di Candida s-a afirmat ca publicist de scrieri istorice pentru care, în perioada 1488-1493, s-a documentat în arhivele Romei.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO