Ziarul de Duminică

Istoria literară a cârpaciului bătrân/ de Ziarul de duminică

Istoria literară a cârpaciului bătrân/ de Ziarul de...

Autor: Ziarul de Duminica

19.12.2014, 00:08 125

Criticul literar Nicolae Manolescu, profesor universitar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, diplomat, director al revistei „România literară” publică un volum de istorie literară pe înţelesul tuturor celor care citesc *) pe care îl încheie cu un text în care face o referire la Caragiale: „Iertaţi-mi lipsa de modestie, zic şi eu ca el: «Eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu al cusăturii.»” Dar niciun cititor dintre cei cărora li se adresează cartea, ca să nu mai vorbim de ceilalţi, nu trebuie şi nu se poate lăsa înşelat.

Nicolae Manolescu nu e cârpaci şi face istorie literară pentru că asta ştie foarte bine. Noua sa istorie nu este un compendiu al precedentei (sau „condensare” – şi autorul însuşi insistă de mai multe ori asupra acestui fapt), ci un volum de sine stătător, cu o concepţie aparte, texte scurte, ca nişte tablete, modificări de periodizări, un volum destins, deloc încrâncenat, într-un limbaj simplu şi seducător. Cel sau cei care urmăresc numele de scriitori existente vor constata absenţe şi mai multe decât la precedenta istorie, dar şi introducerea câtorva nume noi.

Noua sa carte e un eveniment editorial din multe motive, unele evidenţiate chiar de precizările autorului:

„Neagu Djuvara a scris o Istorie a României pe înţelesul copiilor. Cartea mea se intitulează Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam acelaşi lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Levy din prefaţa unei culegeri de mărturii despre rezistenţa prin lectură a copiilor internaţi în lagărele naziste: Această carte se adresează tuturor copiilor şi copiilor lor. Odată ieşiţi de pe băncile şcolii, puţini sunt cei care mai ţin o carte în mână. Una de literatură, vreau să spun. Ca să nu vorbesc de literatură română. Şi, încă şi mai rar, de literatură română contemporană. Nici profesorii de română nu se omoară cu cititul. Şi nu de azi, de ieri. Anton Holban făcea remarca pentru vremea lui. Când s-a schimbat programa de literatură pentru liceu şi au apărut manualele opţionale, în urmă cu un deceniu şi mai bine, cea mai mare îngrijorare a dascălilor de română ştiţi care a fost? Că sunt obligaţi să citească opere care nu fuseseră în programa de dinainte. Învăţământul umanistic de altădată se baza pe citit şi pe scris. Mulţi dintre cei trecuţi prin şcoală ştiau pe de rost poezii sau recunoşteau personaje de roman. Şi scriau corect. De la străbunicul meu matern au rămas nişte amintiri scrise superb, deşi nu urmase decât liceul. Un concurs recent de la televizor i-a arătat pe participanţi capabili să răspundă la întrebări din diverse domenii, mai puţin din literatură. E un semn al timpului. Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei. De aici modestia titlului cărţii mele. Ea nu se adresează criticilor literari, mai cu seamă acelora care sunt convinşi că astăzi nu se mai scriu istorii literare. N-aş vrea să le stric tabietul de lectură. Ea se adresează, pur şi simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salvează cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nicio pretenţie.”

Volumul este, totuşi, în ciuda dezminţirilor, şi un fel de istorie prescurtată a marii sale Istorii, publicate la aceeaşi editură, în urmă cu câţiva ani. Dar şi în această privinţă Nicolae Manolescu ţine să facă precizări înaintea altora:

„O versiune scurtă nu înseamnă şi una prescurtată. Deosebirea dintre Istoria critică şi Istoria pe  înţelesul celor care citesc nu provine din eliminări, ci din reformulări. În fond, e vorba tot de o «istorie critică», adică la două mâini, deşi refe­rinţele sunt reduse la esenţial, iar bibliografia e indicată fugar. Opera autorilor nu mai e «descrisă», ci prezentată sintetic, într-o încercare de «portret». Tablourile de epocă literară îşi păstrează locul, dar sunt, fireşte, condensate. Cel mai greu mi-a venit să renunţ la citate. Mai cu seamă că multe ilustrau o literatură şi o limbă română din ce în ce mai puţin cunoscute. Selecţia autorilor e, în linii mari, aceeaşi. Câţiva în minus, câţiva în plus. Am ţinut, nu o dată, seama de observaţiile făcute Istoriei critice. Nu şi, decât rareori, de cele referitoare la selecţie. Aici continui să mă iau după capul meu. Nu vreau să fiu ostaticul celor care mă citesc, fie ei şi critici, ca scriitorul din romanul americanului Stephen King, care încape pe mâna unei cititoare nesăţioase. Pretind celor care au avut bunăvoinţa imprudentă, când au comentat cartea, să-mi sugereze nume, de adăugat sau de eliminat, să-şi scrie istoriile proprii, în care să-şi ia răspunderea selecţiei. După aceea, le stau la dispoziţie pentru un duel intelectual. Nici judecăţile nu diferă prea mult de la o Istorie la alta. Acolo unde am simţit nevoia să recitesc, am schimbat câte o caracterizare sau câte un accent. Ceea ce, dată fiind concizia formulărilor, ar putea sări în ochi mai mult decât am avut intenţia. Literatura se rescrie la fiecare nouă lectură. Nici istoria literaturii nu e aceeaşi tot timpul. Unei consecvenţe complezente, i-am preferat francheţea opiniei. Mi s-a părut mai cinstită decât ipocrizia absolutizării judecăţilor. Pe care mi le asum în totalitate. în viaţa de toate zilele, îmi place să fac cadouri. în critică, nu. Pot conta pe obiectivitatea mea, de câtă sunt capabil, şi «prietenii» şi «duşmanii» din lumea literară. În critică, sunt dezinteresat şi intratabil. N-am nici prieteni, nici duşmani. Stau de vorbă cu cărţile, nu cu omul din spatele lor. Nu spunea Flaubert: eu şi  castraveciorii mei într-un borcan de murături? Să nu-şi închipuie cineva că mă cred infailibil. Am greşit nu o dată. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea şi cultura mea literară. O lungă experienţă îmi dă oarecare drept la greşeală şi la contrazicere. Cu atât mai mult într-o epocă în care literatura se schimbă rapid, ca şi receptarea ei de către public şi critică. Puneţi-vă în situaţia mea, cronicar literar la 22 de ani, la începutul anilor 1960, când literatura română era cea care era, şi istoric literar la 70, la începutul anilor 2000, când literatura română este cea care este. Cum să fi rămas acelaşi? Nu-i exclud din discuţie pe clasici: nici ei nu mai sunt ce erau. În 1960, nu aveam nici o reeditare din Maiorescu, Macedonski, Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Blaga, Goga, Vinea, Voiculescu, Gib Mihăescu, Lovinescu, Călinescu şi numeroşi alţii. Nu-i studiasem în liceu, nici în facultate. După dispariţia din manuale şi librării, erau tot mai rar citiţi. Cei care au avut norocul reeditării au fost cenzuraţi: Eminescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Rebreanu, Negruzzi, Ghica sau Filimon. Vi s-ar fi părut normal să am astăzi aceeaşi perspectivă asupra literaturii ca ieri? O viaţă de om. O viaţă de critic literar. E mult? E puţin? Cred, asemenea lui Caragiale, că e destul şi că «peste destul în artă nu mai trebuie deloc». Şi, iertaţi-mi lipsa de modestie, zic şi eu ca el: «Eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu al cusăturii. »”

 

*) Nicolae Manolescu - Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Editura Paralela 45

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO