Ion Bulei: Acum 90 de ani... (IV)

ASadar ceasul deciziilor Romaniei sosise. Consiliu de ministri la Bratianu. "Discutie mare asupra atitudinii noastre", noteaza Marzescu. Se iau in dezbatere trei solutii: rezistenta, pacea imediata, temporizarea. N-am fi fost romani daca cea de a treia varianta n-ar fi fost cea mai agreata si cea mai sustinuta de cei prezenti. Dezbaterile continua si dupa amiaza. Se delimiteaza doua pareri, aceea a lui Bratianu, pentru tratative tergiversate de pace, si aceea a lui Take Ionescu, de rezistenta. Dar nici unul din cei doi nu vrea sa preia raspunderea unei guvernari pentru a realiza optiunea proprie. Nu se ajunge la nici un rezultat. Bratianu se intalneste cu reprezentantii Aliatilor la Iasi. A doua zi el are o lunga discutie cu Take Ionescu. Apoi au loc intruniri intre liberali si conservatori separat, iar la 26 ianuarie, Consiliu la rege. Bratianu expune situatia. Take Ionescu si Misu Cantacuzino sustin "nebunia eroica" a rezistentei. Regele: "Astazi lupta inseamna infrangere sigura. Avem 200 batalioane contra 380 batalioane vrajmase. Retragerea nu e usoara dincolo de Nistru. In situatia actuala inseamna sa ma dau pe mine si guvernul pe mana acelora care au ordonat arestarea mea si asasinarea ministrilor" si se declara pentru o politica de amanare. Vede, insa, ca nu are o sustinere in partidele istorice. Si atunci se va adresa cuiva in afara acestora. La Bratianu acasa ministrii semneaza demisia. Seful liberal se intretine apoi cu ministrii aliati, iar pranzul il ia cu Averescu. Cum a fost si va fi in toata domnia lui Ferdinand, adevaratul dirijor al miscarilor de pe esichierul politic fusese si va fi Bratianu. Gen. Averescu, care avea sa preia guvernul, nu juca o carte proprie, cum credea el, ci era o piesa in jocul sefului liberal. Se va convinge repede.

 

Indata dupa constituire, Averescu face greseala de a grabi el negocierile de pace in loc sa le temporizeze, in naiva speranta ca va obtine conditii mai bune. Trimite o delegatie la Bucuresti, care, intre altele, mijloceste si o intalnire a lui Averescu cu Mackensen, care va avea loc in 5 februarie, la Buftea. Prima chestiune pe care o pune maresalul in discutie este aceea a dinastiei. In urma discutiilor cu P.P. Carp si adeptii sai de la Bucuresti aflase ca schimbarea dinastiei era deja hotarata de germani. Averescu ii declara lui Mackensen ca el, care a fost numit de Ferdinand, nu poate conveni la decapitarea propriului sau suveran. Si ii cere interlocutorului sau sa-i mijloceasca o intrevedere cu Wilhelm al II-lea. In cursul aceleiasi zile Mackensen vorbeste prin fir special cu imparatul care, pentru a se grabi incheierea pacii, decide sa nu mai ridice problema dinastiei, considerand-o o chestiune de politica interna a Romaniei. In chestiunea Dobrogei, Averescu crede ca il convinge pe Mackensen de justetea punctului de vedere romanesc. Tot la fel, crede ca a obtinut de la maresal mentinerea armatei, chiar in stare de mobilizare (folosise argumentul amenintarii bolsevice). La a doua intalnire la Buftea, la care participa si Czernin si Kuhlman, ministrii de Externe austriac si german, Averescu constata, insa, ca se inselase, in ambele chestiuni conditiile Centralilor fiind dure.

 

La Racaciuni, langa Focsani, in trenul regal, are loc intalnirea dintre regele Ferdinand si contele Czernin, ministrul de Externe austriac, intalnire stabilita de gen. Averescu. "Eu am inceput convorbirea, scrie contele Czernin, spunandu-i ca n-am venit in nici un caz pentru a cauta pacea, ci pur si simplu din insarcinarea Majestatii Sale, preamilostivul meu stapan care, in ciuda josnicei tradari a Romaniei, fapt fara precedent in istorie, vrea sa se poarte cu blandete si menajament, daca regele Ferdinand vrea sa faca pace imediat, in conditiile convenite de cele patru Puteri Aliate, conditii din care nu poate fi schimbata nici o nota". Regele tine sa observe ca acele conditii sunt extrem de dure, ca Romania nu poate respira fara Dobrogea. "Eu am replicat regelui ca, daca el se plange de conditii dure, as voi sa-l intreb care ar fi conditiile lui, in caz ca trupele sale ar fi ajuns la Budapesta". Convorbirea nu duce la nimic altceva decat la o expunere de pozitii. Regelui ii pare rau ca a acceptat-o. Ministrului Al. Constantinescu ii face impresia ca inca nu se gandeste la abdicare, dar e foarte deprimat. Regina Maria, incunostiintata de rege in legatura cu convorbirea, noteaza in Jurnal: "conditiile de pace cu neputinta de primit". Dar daca nu se primeau ce era de facut?

 

Vineri, 16 februarie, putin inainte de miezul noptii. Puterile Centrale anunta ca vor denunta armistitul cu Romania a doua zi la 12.00, in cazul in care romanii nu vor accepta propunerile lor ca baza a tratativelor. Generalul Averescu cere convocarea unui Consiliu de Coroana pentru a doua zi la 10.30. Consiliul se tine si va fi urmat de alte doua in zilele urmatoare, pe 18 si 19 februarie. Participa la ele regele, principele mostenitor, ministrii, presedintele Senatului, Em. Porumbaru, presedintele Camerei V.G. Mortun si cate trei reprezentanti ai PNL si ai Partidului Conservator, intre ei, desigur, I.I.C. Bratianu si Take Ionescu. Discutiile sunt lungi, puternic marcate de presiunea momentului. Elita romaneasca e pusa la grea incercare. Trebuia salvat nu doar prezentul, ci si viitorul romanilor. E pilduitoare discutia despre armata. Daca Romania continua razboiul pe frontul oriental singura, munitiile sale s-ar fi terminat in doua saptamani si armata ar fi fost distrusa. Armamentul n-ar mai fi existat. "Dar noi, cum spunea Matei Cantacuzino la primul Consiliu al guvernului Averescu, vom avea nevoie de ele si dupa pace". Era clar pentru toti ca, in caz de victorie a Centralilor, cum se profila atunci, era nevoie de armata in Rasarit, pentru apararea Basarabiei, iar in cazul celalalt - cel mai fericit - era nevoie de armata in vest, in nord, in sud, pentru instapanirea noilor provincii sau apararea Dobrogei. Romania era condamnata sa poarte un razboi dupa incheierea razboiului. Si acesta era razboiul ei. La aceste consilii unii dintre cei prezenti au voit sa faca istorie. Asa e Take Ionescu care indeamna la neacceptarea pacii sub nici o forma si retragerea in Ucraina, Rusia. Solutie iluzorie, in care desigur nici el nu credea. Era pentru capital politic mai tarziu. Altfel cum ar fi fost posibila o retragere a autoritatilor tarii si armatei care mai ramanea in Ucraina si Rusia, in doua spatii cuprinse de revolutie si de razboi si care erau deja din ianuarie in lupta cu armata romana? Dupa primul Consiliu, guvernul Averescu, preluand pulsul discutiilor, comunica noaptea tarziu reprezentantilor Puterilor Centrale "hotararea de a intra in tratative de pace". Totodata si acceptul la conditia sine qua non pusa de Centrali: cedarea Dobrogei. Comunicarea lui Averescu conditioneaza doar cu accesul la mare.

 

La al doilea Consiliu, chiar inainte de ridicarea sedintei, Centralii trimit o alta telegrama, cu alte conditii sine qua non. Pe langa cedarea Dobrogei, ei cer sa se admita de catre Romania principiul rectificarii de granita dinspre Austro-Ungaria, sa se demobilizeze opt divizii din armata, sa se permita trecerea de trupe austro-ungare prin Moldova si Basarabia. Si mai cer parasirea tarii de catre ofiterii Antantei. Gen. Averescu declara ca noile conditii erau de-a dreptul umilitoare (cel mai tare il afecta demobilizarea armatei pe care Mackensen ii promisese ca Centralii nu o vor pretinde). Solicita discutarea lor intr-un alt consiliu a doua zi. De aceasta data sunt chemati si sefii armatei, generalii Prezan, Vaitoianu si Grigorescu, fara stirea lui Averescu si la insistentele reginei asupra regelui (tot la indemnul ei, principele Carol declara in Consiliu ca spera "ca in aceasta tara se va gasi un om de stat care va ajuta pe Rege sa nu iscaleasca o pace injositoare"). Nici de la acest Consiliu nu lipseste o telegrama a Centralilor. De data aceasta se mai cer "masuri pe teren economic corespunzatoare situatiunii" (si care vor fi de-a dreptul oneroase), demobilizarea intregii armate dupa ce va fi incheiata pacea cu Rusia, sustinerea "din rasputeri" a transportului trupelor Centralilor prin Moldova si Basarabia spre Odesa. Si toate prevazute din nou ca o conditie sine qua non a inceperii tratativelor de pace. Cu cat se amanau tratativele de pace separata, cu atat mai dure deveneau conditiile puse de invingatorii de moment.

 

Zilele lui Averescu in fruntea guvernului sunt numarate. Plecarea lui e grabita de semnarea pacii de la Brest-Litovsk dintre Germania si Rusia, care aduce acum frontul romanesc in prim plan, de tratativele generalului cu bolsevicii privind statutul trupelor romane in Basarabia, in timpul carora generalul a surplusat si de plecarea misiunii militare franceze inabil tratata de guvernul Averescu cu Centralii.

In plus, Averescu incepuse sa agite problema "raspunderilor" fostului guvern Bratianu pentru felul in care pregatise razboiul si sa-si construiasca un partid intemeiat pe o prea mare aura personala si care putea deveni puternic. Deranjant mai cu seama pentru liberali. Politica era, precum se vede, din nou prezenta. Pentru neconsultarea sa privind participarea generalilor la Consiliu si din nou pentru interventia intempestiva a principelui Carol in Consiliul de Coroana, generalul Averescu isi daduse de doua ori demisia, neprimita de suveran. Dar la 27 februarie, la sfatul lui Bratianu, i-o cere Ferdinand. In locul lui vine... Al. Marghiloman. Tot la sfatul lui Bratianu.