Ziarul de Duminică

Ion Agârbiceanu într-o ediţie de lux/ de Irina Petraş

Ion Agârbiceanu într-o ediţie de lux/ de Irina Petraş

Autor: Irina Petras

27.02.2015, 00:05 245

Mircea Zaciu are dreptate: ,,...oricâte modificări au răscolit istoria, societatea şi literatura românească, Ion Agârbiceanu ne apare neaşteptat de actual”. Cele două elegante volume – I. Schiţe şi povestiri (1902-1910); II. Schiţe şi povestiri (1911-1922) – apărute în Colecţia Opere fundamentale (Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2014) invită la o relectură în stare să probeze această valabilitate peste timp şi vremuri a scrisului lui Agârbiceanu. Mai mult decât atât, întreg aparatul critic semnat de Ilie Rad, dar şi, mai ales, consistentul studiu introductiv al lui Eugen Simion intermediază apropierea de „marele timid” cu un ochi limpezit, cu instrumente atent nuanţate, în stare să clatine încremenirile în stereotipii ale receptării sale critice. Eugen Lovinescu îl zărea cândva pe Calea Victoriei şi îl „citea” prin înfăţişarea deja mitologizată şi sub eticheta pripită de sămănătorism: „Era Părintele Ion Agârbiceanu, descălicat din munţii lui în cetatea grijelor, trufiilor şi năzuinţelor noastre. Îl vedeai stângaci în vorbă, necunoscând oamenii ce-l înconjurau, dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-şi seninii lui ochi peste măririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totuşi în suflet. Şi l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume dragă, atât de aproape de sufletul nostru...”. Portretul, emoţionant altminteri, e construit din linii care ascultă de „fiziologia” sămănătoristului: seninătate, sfiiciune, stângăcie. Mircea Zaciu, cel care prefaţa, în 1962, primul volum din ,,Opere” şi înţelegea mult mai exact şi mai dinăuntru resorturile/rosturile profunde ale scrisului său pe „imensa scenă” a Transilvaniei, reţine şi el blândeţea, tăcerea, candoarea: ,,Puţini sunt cei care ar putea afirma că au stat în intimitatea acestui mare timid; majoritatea l-au văzut fugar, în ultimii ani; au rămas marcaţi totuşi de forţa iradiantă a unei prezenţe blânde, tăcute, trăgându-şi energia dintr-o candoare niciodată trădată”. E vorba aici, desigur, despre omul pe care l-a întâlnit în carne şi oase pe vremea când, împreună cu Ion Brad, încerca scoaterea sa din izolare şi relativă uitare. Dar tot Mircea Zaciu radiografiază opera cu o privire eliberată de strâmte locuri comune, invocând în sprijin nume precum Dostoievski sau Hortensia Papadat-Bengescu. Nu e de mirare că studiul lui Eugen Simion îl citează cel mai des, inventariind coincidenţe de receptare şi luându-le ca punct de plecare pentru mult mai tranşantele sale tuşe portretistice.

Considerându-l „continuator al lui Slavici şi precursor într-o bună măsură al lui Rebreanu”, Eugen Simion îndepărtează pas cu pas, într-o analiză minuţioasă a textelor, eticheta sămănătoristă aplicată fără discernământ. E limpede că „sămănătoristul ardelean dă dovezi de erezie. Prinde, mai degrabă, imaginile mizeriei sociale şi ale decadenţei fizice şi morale, decât icoanele vieţii curate şi robuste, recomandate de teoreticianul curentului, Nicolae Iorga”. Ion Agârbiceanu se ştia şi se purta ca descendent de Şcoală Ardeleană. Povestirile sale ascultă de un crez al responsabilităţii şi al datoriei de o nuanţă foarte specială, dar care, în cele mai multe cazuri, nu ştirbeşte valoarea estetică. Literatura, crede Agârbiceanu, are de accentuat voinţa şi simţirea, ea deschide ochii şi fereşte de „rătăciri şi umilinţe”. Umilinţele decurg din relaţii interumane şi din firea personajului însuşi, iar semnalmentele satului ardelean nu se opun, în alb-negru, oraşului. Răzvan Voncu observă şi el, comentând această nouă, excelentă ediţie: „Ediţia mai veche de Opere nu a reuşit să elimine confuzia dintre opţiunile ideologice ale scriitorului, vecine cu sămănătorismul, şi substanţa reală a unei proze care, prin realismul ei învederat şi prin perspectiva necomplezentă asupra lumii rurale, contrazice de plano exigenţele acestuia.” Căci, adaugă pe bună dreptate, „esenţiale sunt raporturile oamenilor cu natura şi observaţia psihologică a scriitorului, nu relaţiile sociale”. Situarea în spaţiu şi timp – „pictură de grup, imagine a unei identităţi colective, adiţiune de mici drame umane, fixate pe o pânză de epocă” (Eugen Simion) – construieşte o frescă a stărilor omeneşti cu un mesaj discret, dar insistent, al rezistenţei.

Pasta este aspră, viguroasă, nicidecum edulcorată. Pitorescul personajelor ţine de reproducerea unui comportament şi a unui limbaj marcate de culoarea locală, e un pitoresc al diferenţelor fireşti, nu al înfrumuseţării teziste. Călinescu are dreptate dacă îi citim comentariul din perspectiva transilvană: „La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”. Această „absorbţie” vorbeşte despre talentul scriitoricesc; face diferenţa între predică şi literatură. Dar, povestitor desăvârşit, Agârbiceanu este mereu şi un „luminător”. Nu doar fiindcă i-o cerea datoria de prelat, ci şi fiindcă – aşa cum îl arată şi publicistica sa – este deplin implicat în provocările pe care Marea Unire le pune în faţă ardelenilor, cu noi şi tensionate sensuri ale specificului naţional şi ale respectării tradiţiei. Gesturile sale scripturale sunt, însă, estetice, iar Eugen Simion pune, în finalul studiului său, punctul pe i: „proza lui Ion Agârbiceanu este, în genere, substanţială şi a suspecta-o mereu de toate slăbiciunile sămănătorismului şi de stereotipiile moralismului este o mare eroare din partea criticii literare”. „Ion Agârbiceanu, mai spune Eugen Simion, este, înaintea lui Rebreanu, un prozator al mulţimii. Un realist misionar şi un pictor al grupurilor, mai puţin al personalităţilor şi al faptelor excepţionale. Un pictor bun şi un realist, care încearcă să se rupă de reveriile prozei din secolul în care se născuse – secolul romantismului”. Dar studiul întreprinde şi o inventariere a tipologiilor, o clasificare a povestirilor după tipul de personaj în jurul căruia se construiesc, analiză care scoate în evidenţă diversitatea indivizilor care alcătuiesc mulţimea. „Exactitate în notaţia realistă, adiţiune de detalii, un simţ remarcabil al concretului în prezentarea spaţiului de desfăşurare a faptelor” sunt calităţi care îl strecoară firesc în comentariu pe un Balzac, de pildă.

Cele două volume, de lux, cum spuneam, căci sunt aproape prea elegante dacă ne gândim la materia întunecată, sobră, aspră pe care o conţin, sunt îngrijite de un editor pasionat. Ilie Rad are şi el o vână puternică şi foarte activă de Şcoală Ardeleană. Este preocupat cu asupra de măsură de tot ce înseamnă arhivă şi valorificare ştiinţifică a ei. Cu sârg şi dăruire, înalţă edificii editoriale ale prezentului exclusiv în seama unui bogat, chiar dacă controversat (cum altfel?) trecut. I se datorează minuţioasa Cronologie, nota asupra ediţiei (care comentează critic ediţiile precedente şi explică detaliat maniera de lucru asupra unei moşteniri destul de încâlcite în variante şi lecţiuni eronate, perpetuate leneş), bibliografia, notele şi comentariile (fiecare povestire are o fişă de stare civilă, ca să zic aşa, pusă la punct), referinţele critice (de la Ilarie Chendi, Lovinescu şi G. Călinescu, la Mircea Zaciu, Ion Vlad, Negoiţescu şi Manolescu). Tabloul este astfel cuprinzător şi capătă volum. Povestirilor li se desenează chenarul cel mai legitim şi li se conferă şi adâncimea necesară pentru a putea fi citite în perspectiva orei lor istorice, dar şi în cea a contemporaneităţii. Cele două grupaje iconografice valorează şi ele imaginea scriitorului. Este un model de editare, îndeplinit cu acribie aproape exasperantă, aş spune, obişnuită, din păcate, cu grăbite editări de azi. Să mai adaug că nici chiar micile scăpări pe care le-am descoperit ici-colo nu-i strică. Ele umanizează întreprinderea şi îi lasă loc de creştere. Nu voi nota aici, într-o paranteză amicală, decât că, deşi îl ştiu respectuos cu norma şi cu legea, ca orice ardelean serios şi temeinic, tot nu înţeleg cum de se supune fără cârtire regulii din DOOM 2 privind transcrierea lui „sânt”. Că aşa procedează şi Dicţionarul Tezaur e, pentru mine, o stăruinţă în eroare, nu un argument de susţinere. Dar asta e altă discuţie.

Cele două volume numără aproape 3.000 de pagini mătăsoase (nu pot să nu mai spun o dată cât de elegantă e ţinuta grafică!). Ele pun împreună 345 de texte: „D. Vatamaniuc, în excepţionala sa Biobibliografie Ion Agârbiceanu, consemnează un număr de 425 de texte, din care ediţia Pienescu a reprodus 164 (multe titluri fiind eliminate pe criterii ideologice). Din cele 425 de titluri, ediţia de faţă include 345 de texte (toate din volumele antume şi unele din reviste, reproduse de Pienescu în seria de Opere, pentru intervalul menţionat), aşadar cu 181 de titluri mai mult faţă de ediţia Pienescu.”

O singură mâhnire – această admirabilă ediţie e greu de crezut că va ajunge la toţi cititorii pentru care ar putea pune în mişcare liniile unui portret de scriitor important aţipit sub etichetele timpului. Dar că volumele se vor afla în toate marile biblioteci şi vor putea fi oricând consultate e o veste mare. Şi un eveniment.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO