Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad, de pe ţărmul Mării Moarte. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul romanului Soţul meu, Michael (1968), scriitorul continuă să publice cărţi de ficţiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978), Odihnă desăvârşită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), distins cu Premiul Femina Étranger, Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2010, 2011), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas, 2010), Rime despre viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009, 2011), Scene de viaţă campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012), Iuda (2014). Semnează volume de eseuri, cel mai important fiind Cum să lecuieşti un fanatic (2002; Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2011). În 2012, publică împreună cu fiica sa, scriitoarea şi profesoara de istorie Fania Oz-Salzberger, incitantul volum Jews and Words, scris în limba engleză. Printre numeroasele distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatură (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatură (2004), Premiul Grinzane Cavour (Italia, 2007) şi Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008).
Gravitând în jurul a câteva personaje din kibbutzul Ykhat, povestirile din volumul Între prieteni alcătuiesc un roman compozit al comunităţii.
Între prieteni va apărea le editura Humanitas Fiction, în seria de autor Amos Oz, traducerea fiind semnată de Marlena Braester.
*
* *
Şi mai era la noi, în kibbutzul Ykhat, un individ, Tzvi Provizor, un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna şi căruia îi plăcea să dea veşti proaste: cutremure, avioane care se prăbuşesc, clădiri care cad peste locuitori, incendii şi inundaţii. Citea ziarul în zori, înaintea tuturor şi asculta toate emisiunile de ştiri, ca să-şi poată face apariţia în uşa sălii de mese, uimindu-ne cu cei două sute cincizeci de mineri surprinşi de prăbuşirea unei mine de cărbuni în China, fără nici o speranţă de salvare, sau cu pachebotul scufundat cu toţi cei şase sute de călători la bord în timpul unei furtuni în Marea Caraibelor. Se străduia să ţină minte până şi anunţurile mortuare. Era la curent, înaintea tuturor, cu decesul tuturor personalităţilor, el fiind acela care înştiinţa întreg kibbutzul. Într-o dimineaţă, mă opri pe aleea din faţa dispensarului:
– Ai auzit de un scriitor pe nume Wislavsky?
– Da, am auzit. De ce?
– A murit.
– Îmi pare rău.
– Şi scriitorii mor.
Altă dată m-a prins când eram de serviciu la sala de mese:
– Am văzut în anunţuri că a murit bunicul tău.
– Da.
– Şi acum trei ani ţi-a murit bunicul.
– Da.
– Înseamnă că acesta a fost ultimul.
Tzvi Provizor era singurul de grădinar al kibbutzului. În fiecare dimineaţă se trezea la ora cinci, aşeza furtunele din straturile cu flori, sădea, tăia, uda, tundea iarba cu maşina aceea asurzitoare, stropea cu pesticide, împrăştia îngrăşământ organic şi chimic.
Oamenii din kibbutz îl ocoleau. În sala de mese, evitau să se aşeze lângă el. În serile de vară, stătea singur pe una dintre băncile verzi aşezate pe iarba din faţa sălii de mese, privind copiii care alergau pe afară. Adierea serii i se strecura pe sub cămaşă, umflând-o şi uscându-i pielea transpirată. Deasupra chiparoşilor înalţi a răsărit o lună roşie, prevestitoare de hamsin. Tzvi Provizor se repezi asupra unei femei care şedea singură pe banca de alături, Luna Blank, spunându-i cu tristeţe:
– N-ai auzit? În Spania a ars un orfelinat, iar optzeci de copii orfani s-au sufocat din cauza fumului.
Luna, o profesoară văduvă de vreo patruzeci şi cinci de ani, îşi şterse faţa transpirată cu batista, spunând:
– Îngrozitor.
Iar Tzvi:
– Au reuşit să salveze doar trei dintre ei, dar şi aceştia sunt în stare gravă.
Era respectat aici, la noi, pentru munca lui devotată: în toţi cei douăzeci şi doi de ani cât a trăit în kibbutz, nu a fost notată în cartea lui de muncă nici o zi de concediu de boală. Întreg kibbutzul prospera datorită lui. Sădise în fiecare colţişor flori de sezon. Din loc în loc, făcuse aranjamente din piatră şi plantase tot felul de cactuşi. Construise chioşcuri din lemn, acoperite cu viţă de vie. În faţa sălii de mese instalase o fântână arteziană, cu peştişori aurii şi plante de apă. Avea simţ estetic, şi toată lumea ştia să-l aprecieze. Dar pe la spate îl numeau îngerul morţii, bârfind în privinţa lipsei lui de interes faţă de femei, în trecut, cât şi în prezent, lipsî de interes pe care o manifesta, de altfel, şi faţă de bărbaţi. Mai era la noi un băiat tânăr, Roni Shindlin, care îl imita de minune şi ne făcea să murim de râs. După-amiaza, pe când toţi membrii kibbutzului stăteau fiecare cu familia lui fie pe terasă, fie pe iarba din faţa casei bând cafea şi jucându-se cu copiii, Tzvi Provizor se ducea la club să citească ziarele în compania a vreo cinci-şase tipi singuratici ca şi el, devorând cu toţii gazetele, contrazicându-se; erau fie burlaci tomnatici, fie divorţaţi sau văduvi. Rubka Roth, un bărbat scund şi chel, cu nişte urechi mari ca de liliac, bombănea în colţul lui că actele de răzbunare nu fac decât să aţâţe însângeratul cerc vicios, pentru că răzbunarea cere răzbunare şi riposta cere ripostă. Ceilalţi săreau imediat cu gura admonestându-l, ce vorbeşti, nu avem voie să nu ripostăm, o reacţie stăpânită şi împăciuitoare nu face decât să spoească îndrăzneala arabilor. Tzvi Provizor spunea clipind des:
– Până la urmă, vom ajunge la război. Cu siguranţă va urma un război îngrozitor.
Emanuel Glozman, bâlbâitul, se aprindea:
– Ră-ră-război. Foa-foarte bine. No-noi o să în-învingem şi o să-i cu-cucerim până la Iordan.
Rubka Roth spunea gânditor:
– Ben Gurion e un mare jucător de şah. Vede întotdeauna cinci mişcări înainte. Însă problema e că pentru el totul trebuie făcut cu forţa.
La care Tzvi Provizor prezicea trist:
– Dacă pierdem, vin arabii şi ne rad de pe faţa pământului. Dacă învingem, vin ruşii să ne bombardeze.
Emanuel Glozman – cu o voce imploratoare:
– Ga-gata, gata oameni bu-buni, linişte, lă-lăsaţi-mă să citesc ziarul în li-linişte.
Dar Tzvi, după câteva momente de tăcere:
– Aţi auzit? Scrie aici că regele Norvegiei are cancer la ficat. Şi la noi, prefectul regiunii are cancer.
Roni Shindlin, măscăriciul, când îl întâlnea pe Tzvi lângă cizmărie sau în faţa depozitului cu haine, îl întreba batjocoritor:
– Ei, înger al morţii, ce avion s-a mai prăbuşit azi?
Tzvi Provizor şi Luna Blank aveau obiceiul de a sta de vorbă pe înserate. El şedea pe marginea din dreapta a băncii din stânga, pe panta acoperită cu iarbă, iar ea şedea în apropiere, pe marginea stângă a băncii din dreapta. El îi vorbea clipind des, în timp ce ea îşi mototolea batista în mână. Purta o rochie de vară, uşoară, drăguţă, cu bretele. Avea numai cuvinte de laudă în ce priveşte spaţiile verzi şi rondurile cu flori din kibbutz, rodul muncii lui, adăugând că datorită lui noi trăim aici într-o oază de verdeaţă, la umbra unei livezi în floare şi printre straturi înflorite. Avea mereu tendinţa de a folosi cuvinte solemne. Era diriginta clasei a treia şi se evidenţiase prin desenele fine în creion care atârnau pe pereţii unora dintre micile noastre apartamente. Avea o faţă rotundă şi zâmbitoare, gene lungi, dar avea gâtul puţin cam ridat, picioarele foarte subţiri şi sâni aproapre deloc. Soţul îi murise cu ani în urmă, la graniţa cu Gaza, iar copii nu avuseseră. La noi era văzută ca un personaj pozitiv, foarte discretă în privinţa nenorocirii ei, consacrându-se trup şi suflet învăţământului. Tzvi îi vorbea despre diverse soiuri de tandafiri, iar ea dădea din cap, aprobând fiecare cuvânt cu entuziasm. După aceea îi povestea amănunţit despre nenorocirea stolurilor de lăcuste care a lovit Sudanul. Luna spunea:
– Eşti un om extrem de sensibil.
Fragment din volumul Între prieteni de Amos Oz, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor Amos Oz. Traducere de Marlena Braester
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
