Alexandru Radvan este castigatorul Premiului Fundatiei "Alexandru Tzipoia" pentru cea mai buna expozitie (2001) si al Premiului al II-lea pentru pictura la expozitia-concurs Accente si amprente (2002). Lucrarile sale sunt expuse in colectia Muzeului National de Arta Contemporana din Bucuresti si in colectii particulare din tari de pe toate continentele. La 30 de ani, cel putin cu ultimele doua expozitii - Memoriile lui Constantin si Cancer -, Radvan s-a impus ca un artist de o teribila originalitate.
- Unii descopera in lucrarile dvs. influente antice grecesti, altii le vad puternic marcate de arta romana. De fapt, din ce si de unde va extrageti viziunile?
- La ele am ajuns intr-un mod, cred eu, organic. Nu mi-am impus un traseu. Sunt un animal de prada intr-ale artei: cand simt ca ma poate ajuta ceva, nu am scrupule. Ma indrept catre zona respectiva si incerc sa o storc de informatii. La mine functioneaza ca procedeu tehnic identificarea cu aceasta. Dar n-o fac programatic; ma trezesc pur si simplu acolo si incep sa-mi extrag sevele. De aceea, formele la care am ajuns sunt o suma de influente. Eu nu-mi neg niciodata influentele, ba chiar imi place sa tin cont de ele si sa le afirm, pentru ca, oricum si orice am face, suntem condamnati sa fim "originali", in sensul ca niciodata nu o sa fiu un roman antic sau un grec antic. Trebuie sa marturisesc ca in sfera mea de placeri artistice intra si banda desenata; sunt absolut indragostit de Batman si sunt convins ca, la un nivel pe care eu nici nu-l banuiesc, benzile ma influenteaza. Deci incerc sa fiu cat mai permeabil. In legatura cu spatiile, imi plac foarte mult cele largi. Mi se pare ca imi ofera mult mai multa libertate de exprimare. Ca si cand as putea sa scriu pe o coala de hartie infinita cu litere de statura mea. Nemultumirea mea, chiar si la Cancer, o lucrare de dimensiuni rezonabile, e ca am fost ingradit de spatiul fizic, pentru ca nu mai aveam loc in casa si pentru ca furnizorul meu de panze mi-a spus ca asta este maximul, nu se poate mai mult. Mie mi-ar fi placut sa fie ceva cel putin dublu. Spunea un pictor celebru ca un kilogram de verde este mai verde decat un gram de verde. Probabil ca sase metri patrati de Cancer (cat are pictura acum) inseamna mai putin Cancer decat ar fi fost daca ar fi avut douazeci de metri patrati.
- Cam cat ati lucrat la aceasta pictura?
- La mine, lucrul se petrece in etape. In urma cu trei-patru ani, lucram intr-o maniera cu totul diferita. Imi placeau lucrurile exprimate din prima, chiar daca erau suprafete mari, si incercam sa canalizez toata energia intr-un singur gest. Daca atunci mi-ar fi spus cineva ca voi ajunge sa pictez atat de elaborat, nu l-as fi luat in serios. Dar iata ca subiectul m-a gasit el pe mine si atunci a inceput sa ma si schimbe, iar lucrul a inceput sa se desfasoare in etape. Cancer a inceput sa prinda forma in iunie-iulie 2006. S-au dezvoltat desenele pregatitoare, mi-am notat repede ideea pe hartie, am inceput sa caut variante, dupa care a urmat un lung si foarte laborios drum.
- Critica de specialitate i-a gasit acestei lucrari o multime de intelesuri. Adevarul insa numai dvs. il cunoasteti. Care este?
- In primul rand, lucrarea a aparut dintr-o nevoie personala, deci este o fata a mea. Sa stiti ca exista un mic monstru in fiecare, or, noi suntem educati sa-l repudiem. El nu dispare niciodata, dar noi suntem invatati, inca de mici, sa-l inchidem intr-un borcanel, unde creste, odata cu noi, pana cand borcanelul devine din ce in ce mai stramt pentru el si de multe ori se sparge. Atunci pot avea loc situatii absolut neplacute. Cancer a fost pariul meu cu mine, efortul meu de a ma pozitiona fata de monstrul din mine, caruia incerc sa-i dau locul pe care il merita.
- Vi s-a reprosat de cateva ori ca sunteti prea narativ. E ceva rau in asta?
- Nu consider ca a fi narativ este un lucru rau. Sunt constient de acest lucru. Acestea sunt tarele unei culturi plastice - in special a noastra - tributare, inca, unui mo-dernism de pension, cum l-am numit impreuna cu un prieten. Eu nu sunt in divort cu lumea actuala, nici nu as avea cum. Sunt foarte adaptat si imi place. Mie imi place Bucurestiul asa cum e el, cu zonele lui murdare din toate punctele de vedere, si imi dau seama ca face si asta parte din mine, asa cum si eu fac parte din el. Or, in aceste conditii, noi, sau cel putin generatia mea, nu mai suntem receptivi decat la povesti: vrem sa ni se intample ceva, sa ni se spuna ceva. Arta pentru arta nu-si mai are locul acum. Traim niste vremuri extraordinar de baroce si atunci, in barocul acesta, mesajul trebuie livrat cat mai dens si precis. Asta incerc eu sa fac. Sunt convins ca, suta la suta, este aproape imposibil sa fi transmis mesajul pe care mi-am propus sa-l transmit in Cancer, dar lucrarea aceasta probeaza faptul ca am ajuns, cel putin deocamdata, la cel mai ridicat grad de sinceritate cu mine insumi, pentru ca am reusit sa livrez mesajul in proportie de cincizeci la suta. Oricum, m-am obisnuit deja cu ideea ca, atunci cand incepi sa conturezi imaginea pe care o ai in minte, lucrurile se schimba. Chiar in momentul prim, sa-i spunem momentul unu, are loc primul act de traducere si implicit primul procent de diminuare a fortei mesajului.
- E vorba de dicteu automat in momentul in care incepeti sa desenati?
- La mine functioneaza de multa vreme dicteul automat. Mergand pe strada, de pilda, imi vine in minte o imagine, ajung acasa si o desenez, dupa care incepe un tavalug care ma trage irezistibil. El poate sa dureze ore sau poate sa dureze zece minute. Nu stiu la altii, dar la mine functioneaza dicteul automat.
- Sunteti constient de faptul ca socati privitorul?
- Ulterior am devenit constient ca sochez, dar atunci cand lucram nu imi puneam problema, nu ma interesa aspectul acesta. Oricum, nu cred ca subiectele socheaza. Daca stam sa ne gandim, la televizor sunt subiecte mult mai tari, dar noi suntem dependenti de categorii. Daca un fapt nu se inscrie intr-o categorie, nu prea stim cum sa-l abordam. Pe tema asta am purtat multe discutii cu prietenii: vezi niste lucruri infioratoare in filme, dar ai conventia/categoria: stii ca e film si poti sa accepti. Daca aceleasi lucruri le vezi la stiri, deja esti socat, iar daca se intampla chiar in fata ta, nu vreau sa ma gandesc la ce trauma vei avea. Ipocrizia intervine atunci cand e vorba de arta plastica. Noi stim ca arta se ocupa cu ceva frumos, dar nimeni nu stie precis cam ce e el. Si, din acest motiv, e inacceptabil sa pictezi bube si puroi. Dar pentru mine, din punct de vedere plastic, ele sunt frumoase, pentru ca le-am pictat cu mare dedicatie si cu mare drag.
- Si totusi, de ce ati optat tocmai pentru acest titlu sinistru?
- Parte din ideea lucrarii Cancer reprezinta "starea". Starea ei mi-a ramas foarte clar intiparita in minte de acum doi ani, cand tatal meu avea chiar boala respectiva, de care, din fericire, s-a vindecat. Faceam anticamera la spital, unde toti cei internati erau bolnavi de boala aceea, si pretutindeni plutea o disperare nemanifestata. Dupa ce stateam o ora acolo, aveam sentimentul ca tot globul, toata omenirea este bolnava de cancer. Aceasta stare o stiu, o simt, dar ea este intraductibila si atunci, ca s-o descrii, folosesti tot felul de trucuri, de recuzite: pictezi un anumit tip de mizerie prin care sa-i comunici privitorului, la nivel epidermic, starea aceea.
Interviu realizat de Marcela Gheorghiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
