Ziarul de Duminică

INTERVIU Dinu Lazar: Editurile sunt ca locurile de parcare, alea bune sunt mereu ocupate, iar alea libere sunt pentru handicapati

INTERVIU / Dinu Lazar: "Pentru mine, fotografia este ca apa, ca sarea, ca lumina, ca otrava..."
26.03.2009, 15:43 774

- Dinu Lazar, esti unul dintre cei mai cunoscuti fotografi. De curand, am vazut cateva lucrari de-ale tale intr-un simulacru de epozitie. De ce atat de putine expozitii? Nu e lumea interesata? Poate sunt eu ignorant si expozitiile totusi au existat?

 
- Cunoscut fotograf? De unde? Fuse si se duse, azi nici nu e bine sa fii cunoscut… Sigur, si fotografia, ca si celelalte arte vizuale, are nevoie de public, de un ecou, de o viata a operei pe traiectorie. Faza asta cu traiectoria intr-adevar imi lipseste – dar nu ma doare; lucrez foarte mult, mai mult pentru mine sau pentru comenzi punctuale; si din varii motive ma las coplesit de placerea de a lucra si nu mai arat ce fac – o fi bine, o fi rau, naiba stie. Oricum, in spatiul romanesc eu cred ca e sanatos sa nu arati ce faci. Ai de ales intre a o lua in bot sau a fi lasat in pace.
Era un banc: in iad, la cazanul cu smoala, nemtii au nevoie de trei draci care sa dea cu visla cui ridica deasupra capul sa mai respire, francezii de cinci, americanii de zece; romanii de nici unul, pentru ca imediat ce scoate unul capul il trag ailalti conationali la loc in cloaca.
Cam o data pe an, o data la doi ani, cedez si expun in expozitii de grup prin lume; dar, in Romania, refuz de facto orice colaborare de genul expozitiilor sau a participarilor la expozitii de grup sau de autor. Sigur, nimeni nu a zis vino si expune colo si uite aici zece mii de euroi de cheltuieli. A expune a devenit asa, hai sa-l luam pe asta, ca are poze si nu cere nimic, e bucuros ca il mai baga cineva in seama, noi ne facem treaba, el expune, ce mai, boieri suntem.
Am cam 5-6 astfel de "oportunitati" pe an pe care le refuz. Am hotarat sa incerc o vreme un fel de sihastrie, sa ascund detaliile si sa reduc la minimum aparitiile in public sau in mass media. Pe de alta parte, sigur, nici lumea la noi nu este interesata de expozitii – adica nu mai sunt cronici, cronicari, galeristi, curatori, faci o expozitie, chemi o mie de oameni si nu scrie nimeni nimic, nici nu vinzi ceva. Pai atunci te lasi. Cu exceptia celor nascuti sa te injure, care iti lasa un gust amar, ecoul este frumos, dar se consuma pe loc; si mandria e formidabila, dar, cu timpul, nu ramane nimic. Am o cutie de pantofi plina cu medalii de la concursuri foto si cu tot felul de premii. Ei, si? Praf si pulbere, la urma urmei.
Cu timpul, incerc sa ma concentrez pe ceea ce nu am spus bine sau pe un fel sau altul de imagine unde sa ma regasesc in liniste. Nu cunosc, la noi, galeristi, curatori, critici cu care sa discuti o cale sau alta si care sa inteleaga, ori eu nu am dat de ei. Asa ca, pe scurt, asta ar fi cu expozitiile…
La urma urmei, ca sa fac o expozitie semnificativa de fotografie, ar trebui sa cheltuiesc pe undeva pe la 10.000-15.000 de euro, poate mai mult, fara costurile salii. Nu pot aloca suma asta doar ca sa bifez o actiune pe un CV. De vandut imaginile, nici vorba, la noi nu exista piata pentru asa ceva. Ai vazut ce dezastru este in salile de expozitii bucurestene? Nimeni nu le viziteaza si nimeni nu cumpara nimic.
 
 

- De ce nu aduni fotografii intr-un album tematic sau mai multe? Nu exista editori interesati?

- In ultimii 20 de ani, am avut tot felul de experiente interesante… sigur ca am fost – dar nu de foarte multe ori – cu mai multe machete la mai multe edituri. Nu am gasit interes sau ce ofer eu nu se considera ca merita aprofundat sau pare a nu fi vandabil – cine stie? Nici nu am calarit telefonul si nu am inrosit agendele editorilor cu cereri de intrevederi, pe de alta parte; poate ca asa ar fi trebuit facut. Ar fi niste idei de album, care ar putea fi foarte usor materializate; faci albumul, dar cum si cui il vinzi? Aici e o problema. Cu taraita pe la librarii sau pe la firme de desfacere – e moarte curata. Pierdere de bani. Am tot sperat ca o sa castig destui bani la un moment dat ca sa imi editez singur niste albume, dar timpul acela pare din ce in ce mai indepartat, asa ca aceasta posibilitate e din ce in ce mai difuza. Acum este destul de simplu sa tiparesti un album intr-o singura bucata, cu tipografiile astea digitale; asta am si facut, mi-am facut niste albume, sunt fericit, asta e. Parerea mea e ca realizarea imaginilor iti ia oricum destula energie, timp si bani ca sa te linisteasca… altcineva ar trebui sa faca pe editorul, sa propuna, sa schimbe, sa transforme o gramada de imagini neunitare intr-un album cursiv, modern si elegant, care are o linie melodica a imaginii, o poveste, o culoare, e ca o fiinta.
La ora asta, pe de alta parte, albumul meu este site-ul meu, www.fotografu.ro. Am intre 2.000 si 10.000 de vizitatori pe luna, ceea ce cu un album in tiraj de citeva sute de exemplare ar fi mai greu sa am. Momentan asta imi ajunge. Chestia cu editurile este ca treaba cu locurile de parcare. Alea bune sunt mereu ocupate cu alte planuri, iar alea libere sunt pentru handicapati.
 
 

- De-a lungul vietii tale ai cunoscut si ai fotografiat numerosi oameni de cultura. Imi amintesc ca mi-ai daruit demult un album cu imagini ale lui Constantin Noica. Uluitoare. Crezi ca n-ar fi nimeni interesat ca asemenea fotografii sa apara pe piata?

- Nu stiu. Ce importanta are ce cred eu? Daca ma uit si vad portretele academicienilor nostri de la Academia Romana – niste oribile fotografii, incredibil de proaste si de vetuste – sau portretele politicienilor… atunci cu siguranta as spune ca este o problema majora, nu intereseaza portretul de calitate, ci numai poza de rahat. Am in gand un plan de a face, poate cu niste amici mai tineri, o suita de portrete ale oamenilor de seama, pe care sa le strang intr-un album… om vedea…
Sigur ca am cunoscut multa lume si ca as putea face o suita de portrete interesante.
Se vad si pe site-ul meu cateva.
Dar, ca sa faci albume, din nou, aceeasi poveste – editor, editura, munca, album –, e prea complicat pentru un om singur. Apoi este criza, vanzarile la edituri se prabusesc. Am citit in cursurile condensate de marketing ca nu poti crea o piata, dar poti face sa existi pe o piata. Sunt sceptic in legatura cu faptul ca la noi exista o piata pentru albume de fotografie, avem alte probleme, la un nivel sunt telefoane de platina, masini bengoase, case de patru’j de camere, la celalalt – cei care ar intelege, dar mor de foame. Nivel de mijloc nu prea este. Album cu oameni de cultura? Ca sa ce? Nu le trebuie modele sau nu mai sunt astea modelele – si apoi ar incepe scandalul: de ce asta si nu ala si tot asa. Distractiv.
 
- Suporti o critica? Intotdeauna mi-ai aparut ca un om prea modest, prea "in banca sa", care nu se zbate nici macar pentru sine insusi. Ce-ar fi sa schimbi asta dupa urmatorul plan: scrie despre oamenii grozavi sau mai putini grozavi, dar interesanti, pe care i-ai intalnit, sau povesteste cuiva, sa scrie acela, si insoteste textul cu fotografiile facute de tine. Nu crezi ca ar fi un experiment cu totul deosebit?
- Ai absoluta dreptate – nu ma zbat deloc pentru mine. De fapt nu ma zbat deloc. Las lucrurile sa curga de la sine. Ma bucur daca treaba merge chiar la relanti si fiecare zi mi se pare interesanta. Am mereu surprinzatoare experiente, frumoase descoperiri si fundamentale dezamagiri, care se combina intr-un circ permanent… Apoi… cu scrisul… Nu trebuie sa ma chinuiesc mult cu scrisul, am textele in minte. Problema este de organizare si de finalitate – si daca as finaliza proiectul, pe cine ar interesa? Azi, daca nu ai ceva cu manele, tzatze, fatuci, skandaluri, esti zero. Pe cine intereseaza subiectul generic "oameni interesanti"? Listele de discutii foto si culturale romanesti sunt pline de dezaxati si de imbecili care injura si scuipa si ar distruge tot ce misca. De inculti care nu deschid o carte. Acolo este ecoul vizibil, cei care ar incerca ceva constructiv ar lua-o in bot imediat. Tu esti un excelent scriitor, te-ai uitat ce este pe listele romanesti de poezie, de literatura? Mai exista o natie care sa cheltuiasca asa o imensa energie in nimicirea a tot ce pare bun si viabil? De aceea nu ma gandesc la un asa proiect, pentru ca cei despre care as vorbi sau pe care i-as aminti au un loc mai linistit in raiul lor sau unde or fi, daca le las amintirea neporcaita de ciumpalacii de azi.
 
 

- Care sunt subiectele cele mai apropiate de sufletul tau?

- Imi place fundamental sa fac portrete si imi mai place sa fac peisaje. Restul ma straduiesc sa fac bine. La portrete insa ma topesc intr-un fel anume, incerc ceva de obicei monocrom si narativ, incerc sa realizez o imagine mai mult academica, pe cand la peisaje ma topesc intr-un expresionism si intr-un impresionism care pot parea manieriste, dar care mie imi plac si pot duce la constructii foarte interesante, ce se imbina cumva intr-o continuitate stilistica la care tin.
 
 

- Care e raportul tau ca fotograf cu chipul uman? Imi amintesc de niste fotografii rascolitoare cu superbe chipuri de femeie, in alb-negru, facute in urma cu mai bine de doua decenii…

- In linii mari, incerc sa uit – sau sa neg, mai degraba – ce vad si sa fac sa se vada ectoplasma, ceea ce inconjura persoana din fata noastra… incerc sa vad liniile simple ale energiei… sa redau starea… sa redau esentialul cu ajutorul luminii, perspectivei, formei, volumului… munca de ceasornicar mai degraba… sau de gravor? Poate si una si alta.
Fotografiile unor tipe de demult… sunt facute intre anii 1980 si 1989… era forma mea de evadare si de introspectie… azi nici dracu’ nu mai stie ce a fost si de fapt daca, asa cum ni se spune, tot ce a fost inainte de 89 a fost rau, odios, crud, nenorocit, ceaushist, ingust, gaunos, friguros, flamand, putin, gri, cacacios, intru si eu la gramada. S-a uitat ce facui si lumea priveste inainte. Sau mai degraba nu mai priveste deloc, etalonul s-a modificat si sunt alte gari pentru alte trenuri.
 
 

- Ce inseamna pentru tine fotografia? Cu ce arta ai putea-o compara?

- Cu mare sinceritate, fotografia pentru mine este o chestie vitala. Nu as putea-o compara cu o alta arta si nici nu stiu macar daca este o arta in sine, o vad mai degraba ca o aplicatie a artelor plastice, pe langa gravura, pe langa pictura. Pentru mine este ca aerul, ca apa, ca sarea, ca lumina, ca o religie si ca o otrava totodata.
 
 

- Care este experienta ta cea mai interesanta din meseria de fotograf?

- Nu cred ca am avut experiente interesante. Fiecare zi este superba si diferita, dar nu stiu cat de interesanta ar fi pentru altii. Realizarea cea mai mare: ca am aparut in 1989 intr-un album de fotografie italian, alaturi de citeva ume celebre. Experienta cea mai interesanta cred ca am ratat-o – in 1989, eram fotograf la revista Femeia; cei de la redactie ma pusesera pe lista de protocol sa fac si eu poze la Plugusor, la chestia oficiala care avea loc pe scarile de la CC, cand Ceausescu primea cu plugusoru’: pe 29 decembrie, cand trebuia sa fiu si eu la eveniment, cei doi erau de o vreme sub o alee la Ghencea – asa ca nu pot povesti despre o chestie care ar fi fost interesanta poate, cine stie. Experientele cu revolutia, cu fotografiile cu minerii, cu alte subiecte pe care le-am mai facut le consider ca povesti banale, am fost, am vazut, am crezut asa, am fotografiat asa si a ramas asta. Plicticos. Nu e cu tzatze si nici cu interlopi. Noica? Nu a jucat la Farul Constanta? Cam asa merg lucrurile.
 
 

- Cum lucrezi? La comanda? La inspiratie? Si una, si alta?

- Sigur, cand cineva are nevoie de imagini de maxima calitate, pe care nu le poate din pacate face nepotu’ soferului sau tipul de la IT, este vorba de work for hire, adica de inchirierea fortei de munca; cum ar fi, adica, fotografia de comanda. Atunci tot ce fac se subordoneaza cerintelor extrem de stricte ale clientului. Incerc sa inteleg ce vrea si sa fac exact ce vrea sau incerc sa vad ce melodie ii place sau ce poate intelege din muzica fotografiei ca sa cant aria respective, nu mai mult sau mai putin.
De multe ori, insa, mi se intampla si sa fac tot felul de fotografii pentru tot felul de proiecte personale, iar multe dintre ele ajung tot in partea comerciala, sub diferite forme. Ceea ce fac este cam ca zborul cu motoplanorul: uneori merge motorul si duce masinaria mai sus, iar de acolo opresc elicea si ma delectez cu zborul planat. Daca apare o comanda dau drumul la motor si iar urc, ca sa am de unde plana. In general am zburat mereu, nu a trebuit sa aterizez pentru mult timp niciodata. Inca.
 
 

- Se poate trai din fotografie? Sau, ca si literatura, e mai degraba un hobby?

- Depinde. Este o discutie lunga. Cred ca se poate trai si din literatura, sunt exemple de scriitori celebri care sunt miliardari in dolari; fotografi miliardari nu cred ca sunt, dar milionari, cu siguranta, sunt multi. Nu la noi. La noi sunt codri verzi de brad si campuri de matase, iar pe chestia asta toata lumea se pricepe la fotografie, face fotografie si traieste din fotografie, adica ciubuceste.
Un studiu de piata facut acum doi-trei ani spunea ca piata de fotografie din Romania ar fi pe la doua sute de milioane de euro – suma mi se pare cam trasa de par, in conditiile in care stiu reviste glossy de femei care nu au un buget pentru imagini mai mare de o mie de euroi –, in asta incluzand si fotografiile cumparate de la bancile de imagine. Oricum, per ansamblu, desi toti se plang, cred ca se poate trai din fotografie, academiile de arta nu pot face fata la cati vor sa invete fotografie, scolile de imagine nu au locuri libere – o fi ceva la mijloc, nu cred ca atata lume alearga dupa cai verzi pe pereti –, cred ca se fac si calcule economice si de rentabilitate pe undeva.
Pe de alta parte, fotografia ca hobby la noi, cea facuta de gulerele albe, de avocati, medici, de functionari – nu exista. Adica este la un nivel de mii de ori mai mic decat in Ungaria sau in oricare dintre tarile din UE – aici nu prea exista fotocluburi, cand exista nu fac nimic, iar pasionatii puri si duri de fotografie de pe netul romanesc sunt doar cateva zeci, intr-o masa de mii de amatori care apar si dispar si nu au nimic de spus esential si nici nu lasa nimic in timp.
 
- Ce face un fotograf in vremuri de criza? 
- Depinde de fotograf. Pe mine fotografia ma bucura, pun un mar pe masa si fac doua zile o poza de mar, o saptamana doua o editez si tot asa. Daca o sa fie o criza mare si lunga si nu o sa mai fie curent, daca digitalu’ dispare, stiu sa fac stenope sau imi construiesc o camera obscura dintr-o cutie de pantofi (vor mai exista pantofi?) si o sa incerc sa desenez. Te poti distra mereu cu ceva.


 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO