Rui Zink (n. Lisabona, 1961) este profesor în Departamentul de Studii Portugheze al Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi Umane la Universidade Nova da Lisboa. A debutat cu Hotel Lusitano, în 1987. A scris romane, nuvele, eseuri, piese de teatru şi cărţi de copii: Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), Os Surfistas (primul e-book portughez, 2001), Dávida Divina (2005), Cititorul din peşteră (O Anibaleitor, 2006, 2010; Humanitas, 2008), Aşteptarea (A Espera, 2007; Humanitas, 2010), Destinaţia turistică (O Destino turístico, 2008; Humanitas, 2011), Instalarea fricii (A Instalação do Medo, 2012). Opera sa de ficţiune şi eseistică este tradusă în douăsprezece limbi. În 2009 a ocupat catedra Hélio şi Amélia Pedroso/FLAD de la Universitatea din Massachussetts Dartmouth, iar romanul Destinaţia turistică a primit premiul Ciranda.
Instalarea fricii, parabolă caustică despre obsesiile lumii de azi, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, traducerea fiind semnată de Micaela Ghiţescu
*
* *
Femeia e în pielea goală, îi e mai comod aşa – când sună la uşă.
Femeia e tulburată. Nemişcată: căprioară în lumina farurilor. Inima îi bate mai tare. Femeia se gândeşte. Sau încearcă să se gândească.
Sună din nou. Primul lucru ce-i dă prin gând femeii e că trebuie să se încalţe. Nu să se îmbrace; să se încalţe. Stupid? Asta e. Omul nu ştie niciodată cum reacţionează. Şi tot în pielea goală, şi tot desculţă, se duce la uşă ca să tragă cu urechea.
Femeia nu ştie ce să facă. O fi careva cu reclame? Un vecin? Factorul poştal? Mai rău: or fi ei?
Copilul. Femeia se duce după el în camera lui, îl trezeşte, îi pune degetul pe buze. Sst, scumpule, trebuie să taci din gură. Poţi? Cum am mai făcut şi în celelalte dăţi.
Femeia zâmbeşte văzând docilitatea copilului şi-i spune să se ascundă în baie. Şi, mai ales, să nu facă zgomot. Femeia aproape că se simte copleşită de tandreţe, dar nu e momentul acum. Sună iar. După ce s-a asigurat că băiatul s-a ascuns şi că nu va face zgomot, femeia ezită şi ia un levier pe care îl sprijină de uşa dublă. Pe urmă se duce în vârful picioarelor la bucătărie, găseşte un halat şi un şorţ, îşi pune halatul şi leagă şorţul deasupra. Pe urmă îşi dă seama că e prea mult şi scoate şorţul. Din nou soneria, de astă dată mai insistentă. Femeia e gata să deschidă. Îşi dă seama că este desculţă. Sună iar. Femeia dă fuga să-şi pună nişte papuci şi pândeşte prin vizor.
Încă mai spera că erau jos, dar nu, urcaseră deja. Cineva le-a deschis uşa imobilului. Sau or fi avut vreun şperaclu cu care descuie uşile dinspre stradă? Orice e posibil, în vremurile astea. Lumea s-a întors cu fundul în sus. Şi nu pentru că i-ar sta gândul la prostii. Lumea s-a întors cu fundul în sus pentru că s-a întors cu fundul în sus.
Soneria, din nou. Cineva bate cu nodurile degetelor în uşă. Ca şi cum nodurile degetelor ar spune:
Deschide, ştim că eşti acasă, orice vei spune poate fi folosit împotriva dumitale...
În pragul uşii, doi bărbaţi. Unul în costum şi cravată, elegant, svelt, nas şi buze fine, geantă diplomat în mână. Celălalt mai bondoc, mutră respingătoare, salopetă, trusă cu scule în mâna vânjoasă.
– S-scuzaţi, eram la maşina de spălat, n-am auzit...
De cum a spus asta, femeia a şi înţeles că era o minciună greşită. Din bucătărie nu se auzea niciun zgomot de la maşina de spălat.
Bărbaţii se uită la femeie ca şi cum nu s-ar uita la femeie.
Ciudat. Bărbaţii nu au un aer ameninţător. Dimpotrivă. Cel în costum chiar pare vorbăreţ; celălalt, da, e mai necioplit, greoi, absent.
– Bună ziua, doamnă dragă, spune cel în costum, cu aerul său vorbăreţ. Am venit ca să instalăm frica.
– F-frica?...
Cel în costum îşi ia o expresie de mirare retorică:
– Nu aţi fost anunţată? ridică el mirat din sprâncene.
Femeia îşi muşcă buzele:
– Trebuie chiar azi? Pentru că voiam să...
Cel în costum vorbăreţ, deşi circumspect, e ferm:
– Doamnă, progresul aşteaptă. E spre binele ţării.
– Înţeleg. Numai că nu eram pre...
Bărbatul în costum îşi ia un aer dezamagit:
– Doar n-o să-mi spuneţi că sunteţi contra binelui ţării.
– Eu...
– Sau contra progresului.
– ...
– Sau contra fricii.
Femeia îşi muşcă buzele:
– Nu. Sigur că nu...
Femeia ar fi trebuit să înţeleagă încă de la început că bărbatul în costum elegant nu va ceda. Şi nu, nu cedează:
– Ştiţi că instalarea fricii e un obiectiv patriotic. Directiva nr.359/13. Hotărârea 8: „Toate familiile trebuie să aibă frica instalată în termen de 120 de zile.” Cunoaşteţi hotărârea, nu-i aşa?
– Păi...
– Şi directiva?
– Da...
– E importantă. Istorică. Crucială pentru buna funcţionare. Este crucial pentru binele tuturor ca instalarea fricii să se facă din timp şi metodic, iar termenele să fie respectate.
Femeia, tic nervos, îşi netezeşte părul cu degetele. Unii ar vedea asta ca pe un gest de seducţie, sau manifestarea subconştientă a interesului erotic feminin. Nu neapărat.
Bărbatul elegant, şi, după cum se vede, bun vorbitor, continuă:
– Înţelegeţi, nu-i aşa?
– Păi...
Bărbatul zâmbeşte. Deşi încă tânăr, ştie să fie paternalist:
– Spuneţi că înţelegeţi, dragă doamnă.
– Vreţi să...?
Bărbatul ridică din umeri:
– Protocolul.
Femeia îşi strânge părul între degetul arătător şi cel mare:
– Păi... Sigur...
Celălalt, tehnicianul urâcios, pare să avanseze. Poate că nici nu se urnise din loc, încă nu trecuseră de pragul uşii, dar dă senzaţia că avansează. Dimensiunile acestui om sunt o ameninţare tăcută.
Elegantul bun vorbitor ridică din umeri. Cel puţin, pare să-şi strângă umerii. Un gest subtil, aproape imperceptibil. Ori subtila sugerare a unui gest care nu are nevoie de concretizare ca să se concretizeze:
– Vedeţi cine decide, dragă doamnă... e spus explicit în protocol. Cetăţeanul care, la a treia încercare, nu confirmă că a înţeles instrucţiunile poate şi trebuie (subliniez pe trebuie, ca să vă daţi seama că n-avem nimic personal cu dumneavoastră) să devină obiectul cuvenitei admonestări fizice, la alegere dintre cele prevăzute legal, conform criteriului echipei de instalare.
Celălalt are o grimasă sinistră – colţurile gurii i se ridică. Se scarpină la vintre. Să fie un mesaj subliminal, explicit, ori, doar, pur şi simplu, lipsă de educaţie? În comparaţie cu acest bădăran, vorbitorul e tot numai temenele.
Însă nu mai puţin neliniştitor:
– Înţelegeţi. Înţelegeţi, nu-i aşa? Noi îndeplinim doar nişte ordine. Sigur că înţelegeţi. Instalarea fricii e spre binele dumneavoastră. Spre binele tuturor. Înţelegeţi asta, nu-i aşa?
Femeia consimte. Ce altceva poate să facă? Ce altceva poate să facă decât să consimtă?
Bunul vorbitor şopteşte, contrar regulilor unui sufleor confruntat cu o divă uitucă:
– Spuneţi că da, dragă doamnă.
– D-da...
Faţa bunului vorbitor se destinde, e parcă uşurat.
– Foarte bine, dragă doamnă. Atunci înseamnă că putem intra.
Femeia pare să nu priceapă. E normal. Bunul vorbitor zâmbeşte. Femeia se gândeşte, asta e ce gândesc întotdeauna: oare dacă nu le-aş da voie, ar putea să intre?
Oi fi comis vreo eroare fatală? par să spună ochii femeii.
Bunul vorbitor zâmbeşte. Întotdeauna adoră partea asta. Îndoiala. Se gândesc. Se gândesc întotdeauna.
Foarte bine, să se gândească.
Înainte ca femeia să poată spune ceva, bărbaţii intră. Bunul vorbitor îşi şerge pantofii de ştergător. Celălalt, nici gând.
Ca nişte noi proprietari, examinează încăperea. Cel puţin, par să examineze încăperea. Noii proprietari.
Femeia se uită la ei.
– V-vreţi să vă arăt şi restul casei?
Bărbaţii o examinează pe femei. S-a bâlbâit, s-a împotmolit la v-vreţi. Aproape că zâmbesc, complici. Femeia trebuie să gândească: o fi doar o impresie de-a mea, sau e pe chipul lor se citeşte ironia? Probabil că da, trebuie să gândească. Poate că nu, o fi doar o impresie de-a ei, trebuie să gândească de asemenea.
Celor doi bărbaţi le place ce se întâmplă. Nimic nu-i mai relaxant decât să ştii că oamenii gândesc ceea ce ce trebuie să gândească.
Femeia înghite în sec, îşi drege glasul:
– Vreţi să vă duceţi în vreo cameră anume?
Bărbaţii o examinează un timp. Se vede bine că femeia nu ştie exact ce au de gând să facă.
Bunul vorbitor întrerupe în cele din urmă tensiunea:
– Nu e nevoie, doamnă. Cel puţin nu acum. Încăperea asta e perfectă. Ştiţi că în zilele noastre nu mai e nevoie să o facem în dormitoare. Camera de zi e foarte potrivită. Dar poate să fie nevoie să ne folosim de baie.
Femeia face ochii mari.
– E defectă, spune foarte repede. Instalatorul a promis că vine azi...
Bunul vorbitor e înţelegător:
– Puteţi să-l aşteptaţi mult şi bine. Cu instalatorii ăştia, nu se ştie niciodată... Nu au etica noastră. Simţul răspunderii.
Nu observă că femeia pare uşurată. Sunt prea ocupaţi să ocupe teritoriul.
Bunul vorbitor i se adresează colegului său:
– Păi atunci, perfect. Sousa, haide să începem instalarea.
Asistentul lasă jos trusa cu unelte, şi abia atunci, când o lasă jos, femeia observă cât de grea trebuie să fie. În mâna lui părea uşoară ca un coş de picnic.
– Şi...?
Funcţionarul elegant bun vorbitor zâmbeşte, unsuros:
– Da?
– Durează mult?
– Cât va fi nevoie, dragă doamnă. Depinde de cât timp ne va lua instalarea. Uneori, se face într-o oră. Alteori... Depinde.
Femeia lasă ochii în jos, resemnată.
– Dar să nu vă faceţi griji, doamnă dragă. Cu noi, timpul trece într-o clipă.
– Dacă aşa spuneţi...
– O, da, doamnă dragă. Instalarea fricii e o treabă rapidă. Până să vă daţi seama, e deja instalată şi gata de folosit. Pe timpuri dura ani de zile. Acum, cu noile tehnologii, este doar o chestiune de minute.
– Sau secunde, spune altă voce. Vocea răguşită, aspră, a omului pe care primul îl numeşte „Sousa”. Acu’, ziceţi-mi, unde-i baia?
– E-e defectă, spune femeia. Instalatorul trebuia să vină azi...
– La dracu, mârâie Sousa. Bine, dacă o să trebuiască să mă duc la maşină, o să profit să mă piş în vreo cafenea. În caz contrar...
Iar femeia înţelege ce înseamnă „în caz contrar”: că Sousa nu e omul care să stea să rabde mult timp. Ar fi trebuit să ascundă copilul în dormitor. Acum e prea târziu.
Fragment din Rui Zink – Instalarea fricii, în pregătire la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, traducere de Micaela Ghiţescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
