Fusese tare cald în vara aceea în Provence, o arşiţă atotputernică, ameninţătoare. Prin iulie, Pervenche a plecat. Nici măcar nu se prezentase la bac: la ce bun? Nu făcuse nimic, ştia că nu putea să reuşească. Cât fusese anul de lung, o lălăise, mai ales cu "Red" Laurent, prin bistrouri,
Făceau dragoste pe duşumea, pe o pătură. Pe străduţă, se aduna un grup de jucători de pétanque.
Când Pervenche trecea prin dreptul lor, o priveau cu un aer şmecheresc, pesemne că făceau şi glume pe seama ei, dar nici că-i păsa. Laurent voia să se bată cu ei, strângea din pumni, mârâia: "Le sparg eu moaca, cu bilele lor!" Pesemne se amuzau şi mai tare la vederea acestui cocoşel mânios.
Pervenche făcea dragoste fără să se mai dezbrace, cu spinarea rănită, prin pătură, de pietriş. Îi plăcea să-i simtă inima lui Laurent palpitând pe pieptul ei, sudoarea îi curgea uşor pe umeri, îi ajungea în gură, ea o bea, împreună cu saliva, şi lăsa să crească în ea arsura sexului. Erau clipe
de strălucire. Putea să uite ceasurile de plictiseală de la liceu, veşnicele certuri cu maică-sa, privirea duşmănoasă a lui Jean-Luc, dispreţul tăcut al lui Clémence. Într-o zi, soră-sa îi spusese:
- Tu n-o să faci nicio brânză în viaţă, tot ce ştii să faci e să-ţi schimbi amanţii ca pe cămăşi.
Pervenche se întrebase: oare chiar se poate face ceva cu viaţa fiecăruia?
În luna iulie, a făcut cunoştinţă cu Stern. Laurent n-avea nimic de-a face cu asta. Pervenche a răspuns unui anunţ din ziar, sau poate că a aflat despre el de la o colegă. Stern era mereu în căutarea unei noi fete pentru fotografiile lui, pentru modă sau publicitate. Nu era tocmai limpede ce făcea. Închiria un birou destul de mare în centrul oraşului, la etajul unei cafenele mari. Înaintea lui, lucraseră acolo nişte artişti, printre care chiar Nicolas de Staël, din câte se spunea. Era un local vopsit în întregime într-un alb gelatinos, luminat de ferestre mari, astupate însă cu
obloane, care răspândeau o lumină stranie, rece şi tristă chiar în toiul verii.
La prima şedinţă, Pervenche i-a cerut lui Laurent s-o însoţească. Abia avea şaisprezece ani, aşa că s-a gândit că, dacă vine cu prietenul, va părea mai în vârstă. Laurent a rămas pe un fotoliu, în timp ce Stern vorbea cu ea şi făcea însemnări într-un carnet. Stern era un tip înalt şi cam moale, de vreo treizeci de ani, cu păr blond şi ochi albaştri puţin bulbucaţi, în spatele ochelarilor săi de miop. Pentru Pervenche, era un bărbat în vârstă, foarte diferit de ea, dintre oamenii pe care îi evita în general, deoarece găsea că aveau un aer vicios când o priveau pe stradă. Stern o tutuia, dar ea nu putea să-i răspundă decât cu "dumneavoastră" şi să-i spună "domnule". În celălalt capăt al atelierului, Laurent se plictisea răsfoind reviste de modă. Fuma fără să binevoiască să mai arunce vreo privire spre Pervenche.
Apoi, Stern a condus-o pe Pervenche într-o baie, în realitate era doar un colţ de atelier despărţit de un perete subţire, în care erau o oglindă şi un wc chimic. El i-a dat nişte costume de baie pentru fotografii. Pervenche era înaltă şi puternică, avea deja sâni mari şi şolduri largi, din care pricină părea mai în vârstă, încât Stern nu strâmbase din nas când ea-i spusese că are optsprezece ani. Costumele erau prea mici şi o strângeau, dar a păstrat totuşi unul, dintr-o bucată, cu un imprimeu blană de leopard, iar când a ieşit din baie, chipul lui Stern s-a luminat un pic. A spus:
- Bine, foarte bine, întoarce-te puţin.
El s-a tras un pic înapoi, iar ea a prins să se învârtească. Îşi pusese din nou sandalele, avea oroare să meargă desculţă printr-un loc pe care nu-l cunoştea. Se simţea ridicolă în costumul prea mic, care o strângea la coapse şi-i scotea sânii în evidenţă, ca şi pântecul deja rotunjor, cel puţin asta
îşi închipuia ea, că, văzându-i burta, Stern avea să ghicească faptul că era însărcinată. Costumul îi dezvelea umerii, pe care bretelele sutienului lăsaseră urme roşii. Pervenche a avut întotdeauna o piele pe care rămâneau urme uşor. Când era mică, Clémence se amuza să-i apese pe coapsă cu mâna şi să privească urma degetelor care desena o floare roşie pe piele. Până una, alta, Stern era agitat rău, se tot învârtea în jurul lui Pervenche declanşându-şi aparatul foto, puţin înclinat înainte, cu o şuviţă din părul lui gras care-i venea în ochi şi pe care o tot dădea, nervos, într-o parte, iar declicul aparatului scotea un sunet bizar şi agresiv în doi timpi, mai întâi o vibraţie surdă, apoi un zgomot sec ca de satâr, hhharşti! hhharşti! Laurent ridicase capul, auzind zgomotul, dar se cufundase din nou în lectura revistelor, tolănit pe canapea. Pervenche îi vedea doar picioarele lungi, terminate în bascheţi, şi norul de fum al ţigării. Se gândea că nu mai durează mult, dar Stern i-a spus:
- Nu merge, nu merge deloc. I-a coborât maioul cu mâna stângă, fără să lase jos aparatul foto, s-a dat puţin înapoi, apoi şi-a lins arătătorul şi, cu capătul degetului, i-a umezit vârfurile sânilor pentru a face să i se ridice sfârcurile.
A mai tras câteva cadre, şi a spus: Cu tine îmi vine să fac mai bine nuduri, cu fizicul tău nu eşti bună de modă. A terminat cu fotografiile şi a derulat încet filmul, iar Pervenche a mers să se îmbrace în baia cea mică. Şi-a şters sfârcurile cu hârtie igienică. Când a ieşit, Stern îşi reluase
aerul serios. Nici n-o mai privea pe Pervenche, doar surâdea puţin când i-a strâns mâna.
- Voi developa, să văd ce iese. Te sun eu.
Pervenche a spus că n-are telefon, iar Stern i-a dat cartea lui de vizită:
- Atunci, caută-mă tu săptămâna viitoare.
Laurent era deja afară, se întindea, căscând de plictiseală. Nici măcar nu l-a privit pe Stern.
- Deci? A mers?
Pervenche a ridicat din umeri.
- E un ticălos bătrân, mi-a pozat sânii.
Laurent părea indiferent.
- Până una, alta, nu ţi-a plătit un chior.
Şi, deşi a priceput perfect ridicolul situaţiei, Pervenche s-a simţit dintr-odată năpădită de singurătate. Era o moleşeală bizară, un dezgust cam molcom, dar irezistibil. Laurent rămânea culcat până foarte târziu, întins pe burtă de-a latul saltelei. Era o vreme caldă şi cenuşie. De afară, la Pervenche ajungeau zgomotele automobilelor care se strecurau pe bulevard, fără contenire, mereu aceleaşi zgomote ca şi când se tot întorcea o singură maşină. Unde mergeau toţi oamenii aceia? Printr-o crăpătură a obloanelor, Pervenche vedea reflexiile caroseriilor pe tavan, era micul ei cinema. Pete roşii, albastre, cenuşii, care alergau de-a-ndoaselea. Încerca să şi-i închipuie pe oamenii din acele maşini, foarte mici şi puţin transparenţi, cu mâini şi picioare fine şi chipuri de păpuşă, asemenea unor fetuşi. Nu-i spusese nimic lui Laurent şi nimănui, n-o privea decât pe ea. S-a dus totuşi la farmacie să cumpere testul. Nu pricepea prea bine cum se petrecuse. Îşi amintea vag de o noapte, în iunie, pe vremea examenelor. Locuia încă cu Hélène şi cu Jean-Luc. Se îmbătase cu Laurent, fumase câteva joint-uri în maşina lui şi merseseră până la garaj.
Asta e tot. Nu-şi mai amintea foarte bine când îşi dăduse seama că nu-i mai venea ciclul. Uita de toate astea foarte uşor. De toate lucrurile mărunte ale vieţii. Uneori, uita să mănânce sau să meargă la toaletă. Iar acele lucruri mărunte îi reveneau în minte în clipa în care se aştepta mai puţin, brutal, dureros. Într-o dimineaţă, se trezise cu palpitaţii, cu greaţa pe buze şi cu acea certitudine acolo, în centrul burţii, puţin deasupra buricului.
Şi totuşi, s-a hotărât să meargă la doctor. A ales un ginecolog cât mai departe posibil, la trei sferturi de oră de mers cu autobuzul, la periferie. O femeie înaltă şi brunetă, care semăna cu Clémence, numai că mai bătrână, cu aer răutăcios, de judecător. Ginecoloaga a examinat-o, apoi şi-a scos mănuşile şi s-a întors dinapoia biroului, aşezându-se pe scaun.
- Sunteţi majoră?
A spus-o mai mult ca pe o afirmaţie decât ca pe o întrebare. Pervenche a clătinat din cap.
- Aţi luat o decizie?
Ginecoloaga a mâzgălit adresa unei clinici, cu un număr de telefon. Pe o altă foaie i-a prescris nişte medicamente.
- Astea sunt pentru cealaltă problemă a dumneavoastră.
Cum Pervenche o privea fără să înţeleagă, i-a spus sec:
- Candida albicans. Aţi face bine să scăpaţi de ea de îndată.
Vara s-a înstăpânit peste oraş. Arşiţa aceea cotropitoare topea asfaltul şi prăpădea arbuştii în ghivece. Cam la vremea aceea, Pervenche a părăsit definitiv casa mamei ei. N-a avut loc nicio ceartă, nimic. Doar o mare lehamite. Clémence era la Bordeaux, terminase Şcoala de Magistratură, îşi aştepta numirea în funcţie. Hélène lucra acasă, picta abajururi pentru o prăvălie din centrul istoric. Restaura tablouri. Jean-Luc Salvatore voia să deschidă un atelier de olărit, undeva prin împrejurimi. Oricum, hotărâseră să se mute, să locuiască în casa bătrânească a bunicii Lauro, din Ganagobie. Pentru Pervenche, nici vorbă să-i urmeze. Acolo unde locuiau, puţea prea tare a terebentină, mirosea mai degrabă a garaj decât a atelier de artist. Când Pervenche se întorcea târziu, cu ochii roşii de la joint-uri, Hélène nu mai spunea nimic. Tocmai tăcerea devenise insuportabilă.
Pervenche s-a mutat cu Laurent într-un apartament din centru. Era mare şi bătrânicios, într-o dezordine haotică. Nişte tovarăşi de-ai lui Laurent îi împrumutaseră o cameră. Nişte derbedei neisprăviţi. Era un tip înalt, ras în cap, cu un nume rusesc şi prenumele Saşa. Bizar, îmbrăcat în
negru chiar şi vara, foarte palid. O privea pe Pervenche puţin pieziş, puţin de sus, ca un boxer. Părea periculos, dar poate doar voia să lase impresia. Asculta la combină casete cu cântece naziste. Era tovarăş cu Willie, un antilez foarte negru, şi totuşi rasist. Tot ceea ce Hélène detestase mereu.
Era mereu lume în apartament. Culoarul cel lung era ticsit de lucruri, îndeosebi aparate electrice, TV, video, combine, camere de filmat în ambalaje nou-nouţe, ba chiar cuptoare cu microunde şi frigidere de vapor. Pervenche nu punea întrebări. Se strecura printre obstacole, ca într-un joc.
Viaţa era plină de neprevăzut în apartament. Din când în când, soseau fete, rămâneau peste noapte, apoi plecau. Pe unele nu le mai revedeau. Se aşezau în salon în faţa televizorului aprins, fumau şi beau cot la cot cu derbedeii, râzând. Doar văzându-le, ţi-era limpede cum îşi câştigă
viaţa. Dar erau mai degrabă drăguţe, iar cu Pervenche n-aveau treabă. Era una care venea dintr-o ţară din Est, Serbia, Croaţia, cam aşa ceva. Şi o alta, din Tunisia, pe care o chema Zoubida şi i se spunea Zubi.
Clădirea era într-o stare foarte proastă. La parter, era o băcănie, ţinută de o cucoană din Indochina, care era şi bucătăreasă. Cele mai multe apartamente erau, de altfel, închiriate de asiatici, iar la ultimul etaj, camerele servitoarelor erau ocupate de muncitori maghrebieni şi de travestiţi. În câteva săptămâni, Pervenche făcuse cunoştinţă cu majoritatea locatarilor. Îi vedea cumva ca pe noua ei familie.
Laurent îşi făcea de lucru într-o cafenea, dar Pervenche pricepea că fusese şi el părtaş la unele dintre loviturile derbedeilor, probabil ca manipulant, ajutându-i să încarce cutiile în camionetă şi să le urce la etaj. În rest, îşi petrecea după-amiezile la un anticar armean din centru, se tolănea
într-un fotoliu şi-şi citea revistele despre muzică şi romanele poliţiste. Răspundea şi la telefon, în lipsa patronului. Evident, nu câştiga mai nimic. Spre sfârşitul lunii august, Laurent i-a spus lui Pervenche:
- Ştii, ţi-am stabilit o întâlnire cu un fotograf.
Datora o grămadă dealerilor, mai ales unui prieten al lui Saşa, pe nume Dax. Pervenche s-a întors în studio ştiind foarte bine ce anume aştepta Stern de la ea.
Traducere din limba franceză şi note de Mădălin Roşioru. Volum în curs de apariţie la Editura ART, seria de autor J.M.G. Le Clézio
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
