II. Gheorghe Iacob: Vremea marilor profesori

Adevaratii mei dascali nu mi-au fost, de fapt, profesori. Afectiv vorbind, am inceput printr-o mare dragoste pentru Andreescu. De aceea si primele mele lucrari poarta amprenta marelui artist. In institut, desenul l-am facut cu Ressu, fara ca Ressu sa-mi fie profesor. Eu eram la clasa lui Octavian Angheluta, un pictor mediocru, lipsit de personalitate. Cum intrasem la institut ca sa invat cat mai mult si cat mai bine, voiam sa am, daca nu cei mai buni profesori, macar pe unii dintre cei mai buni. Angheluta fiind un mediocru, nu ma putea multumi. Au urmat mai multe neintelegeri intre noi, dintre care una foarte urata. Angheluta a intrat intr-una din zile in atelierul meu, insotit de un tip pe nume Kovalenko, personaj sinistru in epoca, omul care supraveghea toate institutiile de arta de la noi. De cum a intrat, i-au picat ochii pe lucrarea mea: "Formalism, formalism!" a inceput sa zbiere. Nu stia romaneste aproape deloc. Angheluta, in loc sa-mi ia apararea - oricum, niciodata nu-i permisesem sa aduca vreo critica lucrarilor mele (deh, poate ca si eu eram conflictual, obraznic... ) -, s-a apropiat de mine si atat a zis: "Te considera formalist, vezi? Esti formalist". M-a apucat o furie disperata, dar mi-am reprimat-o imediat. Mi-am muscat limba, sa nu cumva sa deschid gura, dar de atunci s-a incheiat orice relatie dintre mine si el. Ma duceam insa saptamanal, cu lucrarile, la Ressu, cu toate ca nu de fiecare data puteam sa si ajung langa el pentru a i le arata, deoarece in jurul lui se ingramadeau propriii sai studenti, iar acestia ma priveau de fiecare data cu oarecare ostilitate si nu-mi dadeau voie sa ma apropii mai mult de maestru. Ma multumeam, deci, sa aud indicatiile si criticile pe care le formula la adresa lucrarilor celorlalti, dupa care plecam.

Intr-una din zile, Ressu tocmai corectase lucrarea unei colege. S-a intors spre clasa sa vada efectul pe care-l produsese si, intamplator, ochii i s-au oprit asupra mea. Pret de cateva secunde am reusit sa-i sustin privirea, ceea ce a fost extraordinar, fiindca mi s-a adresat: "Unde e lucrarea ta, sa-ti fac si tie o corectura?"; "Eu nu sunt studentul dumneavoastra, sunt la clasa domnului Angheluta, dar vin la dvs. sa va ascult indicatiile"; "Foarte bine faci, sa vii in fiecare saptamana!" Evident ca, dupa aceasta invitatie oficiala, nimeni nu m-a mai privit cu ostilitate si, saptamanal, am putut sa-i arat lui Ressu lucrarile mele, pentru corectura si sugestii.

 

Ciucurencu era un profesor extraordinar. O prima apropiere intre noi s-a petrecut abia in anul trei. Pana in iarna acelui an, am stat cu chirie intr-o camaruta de serviciu dintr-un imobil de pe langa Bariera Vergului. In iarna aceea insa, camaruta mi-a luat foc, si nemaiavand unde sta, am primit o camera la caminul Institutului de Arte Plastice din Calea Grivitei (fostul hotel Bratu) impreuna cu Naum Corcescu (autorul monumentului "Rascoala de la 1907", amplasata pana in anul 2004 in Parcul Obor si mutata, ulterior, in "Parcul Florilor" din sectorul 2 - n.r.). El, ca si altii, venise de la Iasi dupa desfiintarea Academiei de Belle-Arte; ceva similar se petrecuse si la Cluj asa ca si de acolo migrasera multi spre Bucuresti (intr-adevar, in 1950, ca si in cazul Academiei de Belle-Arte din Iasi, "reorganizarea" invatamantului romanesc pe schelarie comunista a dus la desfiintarea Institutului de Arte de acolo - n.r.). Corcescu era in anul sapte si se facuse deja cunoscut prin talent si forta de creatie.

Caminul avea la etajul intai un hol mare unde se picta. Vazand asta, mi-am adus si eu sevaletul si am inceput sa lucrez, cot la cot cu ceilalti. Intr-o sambata (sau duminica) a venit Ciucurencu.

Nu intamplator, pentru ca acolo lucrau multi studenti de-ai lui. S-a apropiat de fiecare, i-a salutat, apoi a venit si la mine. S-a uitat destul de mult la ce lucram si, cu timbrul lui taraganat, mi-a zis: "Mai baiatule, cum te cheama pe tine?"; "Iacob", zic; "Nu stiu decat un Iacob aici", se referea la studentul sau Iacob Lazar si, ca sa nu ma confunde cu el, mie mi-a zis Iacob Gheorghe. A mai ramas pret de cateva minute, uitandu-se la lucrarea mea care infatisa doua femei pe ulita, doi copii si arborii de pe o parte si de pe cealalta a drumului. De fapt, pictam din memorie o strada din satul meu. A urmat o serie de intrebari de genul "de ce ai pus culoarea asta aici sau acolo?", toate urmate de acelasi invariabil raspuns al meu: "Nu stiu, asa am simtit eu, fiindca nu am model". I-a placut, a luat o hartie, a scris ceva pe ea, si mi-a dat-o, spunandu-mi sa ma duc la directorul Fondului Plastic si sa-i dau biletul acela din partea lui. A doua zi, era luni, m-am prezentat la director, un baiat tanar pe care, de altfel, il cunosteam bine si care, citind biletul, mi-a zis sa vin a doua zi, sa-mi dea aprobarea pentru ajutorul de creatie de 1.300 de lei pe care Ciucurencu i-l solicitase pentru mine, in bilet. Directorul era foarte puternic in Uniunea Artistilor Plastici si nu i-a fost greu sa-mi obtina acel ajutor banesc.

Am continuat sa ma duc la lectiile lui Ciucurencu, unde, spre deosebire de cele ale lui Ressu, era ordine si disciplina. E drept ca nici studentii lui nu erau atat de strasnici in a-si apara profesorul ca cerberii lui Ressu.

 

Incepand cu anul 1968 am inceput sa-mi schimb maniera de lucru si drumul in arta. Cam pana prin 1972 a durat aceasta perioada de schimbari, timp in care am mai realizat unele lucrari apropiate celor de inceput. Dupa aceasta data insa, mi-am schimbat total stilul. In primul rand, am renuntat la pictura in cruce (amestecul in cruce al culorilor pe paleta). Citisem in literatura noastra de specialitate ca amestecul culorilor, mai ales in cazul picturii executate in culori de ulei de in, produce un fenomen chimic care nu este benefic lucrarii respective (stiati ca un tablou in ulei are reactii chimice si dupa 400 de ani de la executie?). Tot atunci am realizat ca drumul artistic pe care pornisem la inceput nu ducea nicaieri. Asa ca al doilea pas a fost sa renunt la perspectiva. S-a spus atunci ca sunt influentat de Kandinski. E adevarat ca l-am studiat, dar niciodata nu am considerat ca m-a si subjugat. Renuntasem, recunosc, la a treia dimensiune, dar Kandinski nu fusese singurul care facuse asta; o mai facusera si altii. Oricum, i-am studiat pe toti, pe marii maestri ai Renasterii, pe cei care le-au urmat... Pentru El Greco, de pilda, care imi placea enorm, m-am dus pana la Toledo. Am vrut sa vad cu ochii mei Inmormantarea contelui de Orgaz.

*

Am venit in campul artelor dintr-un mediu mai mult decat mediocru, situatia mea materiala si sociala fiind net inferioara celor din jurul meu. Colegii de la atelierul de croitorie la care lucrasem, inainte ca Dumnezeu sa mi-l scoata in cale pe Armeanu, cel care m-a indemnat spre institut, schimbandu-mi astfel viata, mancau la pranz in restaurante sau cantine, in vreme ce eu imi cumparam dimineata o paine, jumari sau untura de porc - pentru ca asta primeam de la parinti -, taiam painea in doua obtinand un sendvis, pe care il bagam in buzunar, iar la ora pranzului ii anuntam si eu ca ma duc sa mananc in oras. Dar eu ma duceam prin gangurile de pe bd. Elisabeta. Dupa Cercul Militar se facea un prim gang, iar pana in Cismigiu, se mai faceau inca vreo doua. Acolo mi-am luat eu masa,vreme de mai multi ani... Asadar, orizontul meu cultural era foarte ingust. Or, intrarea la belle-arte mi-a deschis ochii catre un drum cu multe urcusuri si hartoape, dar si cu multa dragoste pentru meserie. Astazi, usor sau greu, cred ca ma aflu totusi undeva. Niciodata nu am fost convins insa ca am ajuns unde trebuie. Sunt multumit cu ce am facut? E greu de spus. Personal, cred ca as fi putut sa fac mai mult. Dar asa se intampla in viata.