Era o dimineaţă fără vreo scamă de nor, aerul cald încă nu devenise fierbinte, pe creasta pe care se plimba adia un vânticel care aducea miresme ameţitoare de miere, sunătoare şi fân. În josul fâneţelor care coboară abrupt e Şimon, un sat şnur de o parte şi alta a văii săpate de pârâul şerpuitor, un şir deluros de case croşetate pe cinci kilometri din şoseaua naţională până în rezervaţia prin care urci spre vârful Omul. A fost la Omul o singură dată, când era mică, nu mai ţine minte nimic. Ţine minte însă că şirul de case era foarte rar, cu zece ani în urmă, când venise prima oară la Şimon, şi i s-a spus că fusese şi mai rar cu două decenii în urmă, când se schimbase regimul, acum păreau puzderie, multe neterminate, se bulucise criza peste ele. De pe culmea pe care a urcat, o copleşeşte, într-o parte, priveliştea crestelor zimţate ale Pietrei Craiului, mai tot timpul anului înzăpezite, în cealaltă - Bucegii, cu vârful Colţii Ţapului cel mai aproape. Nu vede casa în care stau, în apropierea panglicii de asfalt a şoselei şerpuite pe malul pârâului, e ascunsă probabil de pâlcurile de copaci crescuţi din loc în loc pe pantele abrupte. Pe fâneaţa dintre copacii rari pasc două vaci bălţate, parc-ar fi în Elveţia.
Alex şi Andrei mergeau leneş înaintea ei, dar încă nu ştia că-i cheamă Alex şi Andrei, i-a zărit de departe, o clipă s-a gândit să se întoarcă din drum, dar şi-a luat inima în dinţi şi a întins pasul, ce-i puteau face? Fusese învăţată să se ferească de străini, mai ales în locuri pustii şi departe de lume ca acesta, şi auzise de cazuri fără număr de violuri şi violenţe. Dar bărbaţii din faţa ei nu păreau disperaţi să facă rău cuiva, mai degrabă iubitori de munte plecaţi să admire peisajul. Nu că ar fi ştiut ea mare lucru despre cei disperaţi să facă rău, dar cineva care poartă în lehamite un rucsăcel de copil în spate sigur nu e pus pe rele. De la distanţă păreau mai degrabă nişte tineri care de-abia sfârşiseră şcoala. E adevărat, ceva mai purii. Cât i-a trebuit să-i ajungă repede din urmă, i-a analizat atent, îmbrăcaţi în haine de oraş, pantofi de sport, nu bocanci de munte, pantaloni scurţi kaki, bluze de bumbac cu mâneci până sub cot şi inscripţii străine pe spate, capetele descoperite, se diferenţiau vizibil, dar păreau şi să aibă ceva în comun, Denisa ar fi fost pe cale să spună că erau fraţi. Din spate, doar staturile difereau, unul înalt, ca un copac tânăr, celălalt mai degrabă îndesat şi muşchiulos, un sportiv.
Cel îndesat a răspuns primul întrebării ei dacă mai e mult până la schitul Balaban.
– Un sfert de oră de mers uşor, să priveşti şi munţii în acelaşi timp.
Îi zâmbea cu subînţeles, sau aşa i s-a părut Denisei. Nu i-a plăcut şi a simţit un imbold să iuţească paşii.
Şi atunci celălalt, Alex, încă nu ştia că-l cheamă Alex, a întrebat-o cu o voce de catifea, privind-o fără să clipească:
– Sper că nu te călugăreşti?
Privirea de un albastru deschis, a sfredelit-o până în stomac, dar tot a avut puterea să răspundă:
– De ce m-aş călugări?
– Dintr-o mie de motive. De pildă, că nu ne cunoşti pe noi. Dar ar fi mare păcat, acum, că ne-ai întâlnit.
De data asta nu i-a mai răspuns. A pornit vioi spre schit, lăsându-i în urmă. Nu s-au luat după ea, au rămas în ritmul lor de hălăduială fără griji. Foarte repede vocile li s-au pierdut în urmă.
N-a întors capul nicio clipă şi i-a uitat curând. Biserica schitului la care a ajuns în scurt timp era închisă, din chiliile aflate la oarecare depărtare, dincolo de un gard de scânduri înnegrite de vopsea şi de vreme, nu se zărea nicio mişcare. Nu vedea nicio poartă. I s-a părut ridicol să sară gardul şi să bată la vreo uşă. N-avea pe cine să întrebe de prietena ei. Nici numele de călugăriţă nu i-l ştia. Nu ştia nici măcar în ce an se călugărise.
Pe drumul prăfuit nu era nimeni.
Aerul începea să frigă.
A privit o vreme iarba din curtea bisericii, de un verde intens, tunsă scurt, şi rândurile îngrijite de flori roşii. Şi-a dat seama că venise aiurea. O să-şi caute altădată prietena de şcoală. Iar mai înainte o să afle amănunte. A pornit înapoi.
– Nu te-ai călugărit, a întâmpinat-o, după câteva sute de metri, Alex, pe care încă nu ştia că-l cheamă Alex. Asta mă bucură.
Mergeau agale amândoi.
– Nu-l lua în seamă, aşa spune oricărei femei frumoase.
Fără să vrea, Denisa a roşit.
– N-ai de ce să roşeşti, i-au zis ochii albaştri. Chiar eşti frumoasă.
Nu ştia ce să răspundă, nu-şi găsea vorbele, îşi simţea capul gol. În clipa în care îi depăşea pe drumul de înapoiere, Andrei, încă neştiutul după nume, a spus:
– Dacă te întorci în sat şi n-ai nimic împotrivă, te putem însoţi.
Şi-a scormonit mintea să găsească ceva împotrivă, dar n-a dat decât peste vorbe de complezenţă cu care s-ar fi făcut de râs. Pur şi simplu a iuţit pasul, dându-le impresia că se grăbeşte, fără să răspundă, şi ei au rămas în urmă. Îl auzea pe unul dintre ei mormăind:
– Nu-i place de noi şi fuge.
– Nu fug! le strigă din mers. Pur şi simplu am treabă!
Venise cu câteva zile în urmă, împreună cu cele trei bune ei prietene, trăseseră la o pensiune cochetă, cu etaj şi mansardă, vedere spre munte şi o pajişte în faţa intrării, cu iarba netunsă, cu leagăn şi chioşc în curte. O alee de pietriş alb lega strada de casă. Toate patru împărţeau cele două camere ale etajului, în sufrageria imensă dintre ele mâncau, pe jumătate din masa uriaşă acoperită cu o pânză cu pătrăţele albe şi albastre, cealaltă jumătate o ocupase Angela cu planşe pregătite pentru desen. Dar după aşezarea planşelor se oprise, nu părea să se sinchisească să schiţeze nici măcar două linii. Sau se gândea cum să le tragă. Un mobilier minimalist umplea încăperile, holul avea fixate pe pereţi trofee de coarne gălbui de cerb, covoare înflorate se întindeau peste tot, la ferestre perdele grele înflorate şi ele, dar camerele erau luminate de tablouri cu rame aurite şi peisaje ale locului, în care domina verdele.
Se făcuse şi mai cald. A aruncat florile de câmp culese de pe deal peste planşele goale, cât să caute o vază. A coborât la parter, a scotocit în bucătărie, a găsit una potrivită, a urcat şi a îndesat florile, după ce le-a tăiat cozile, să le aducă la dimensiuni egale. Le-a potrivit până au format o pălărie rotundă, ca de ciupercă. A ajuns o tipicară, nu trebuie să-i atragă nimeni atenţia, ştie. E tipicară şi maniacă a curăţeniei. Suferă când găseşte praf sub veioză sau când nu-şi schimbă chiloţii de două ori pe zi. Îşi duce tot la două zile rufele proaspăt spălate la uscătoria blocului, la ultimul etaj, şosete, bluze, fuste, cămăşi de noapte, cearceafuri în care n-a dormit mai mult de două ori, e acolo o fată care notează totul într-un carnet, pentru plata la sfârşitul lunii, aşa au stabilit locatarii, zâmbeşte şi e convinsă că Denisa face orgii, altfel de ce ar căra saci de rufe? a întrebat-o într-o zi:
nimic bărbătesc?
nu, a răspuns Denisa sec. Ar trebui?
Fata a privit-o pe sub breton, zâmbind în continuare:
Mă gândeam doar că, la cât de frumoasă sunteţi...
Dar n-a terminat ce voia să spună, intrase o clientă nouă, cu un coş uriaş, a doua zi când s-a dus să-şi ia lenjeria şi să lase o nouă sacoşă cu rufe fata a roşit, fâstâcită, dar n-a mai spus o vorbă. Cine ştie ce-o fi în mintea ei, şi-a zis Denisa.
Camera vilei în care a intrat să-şi schimbe tricoul transpirat pe munte mirosea puternic a şampon.
Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Crime Scene Press
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
