Pe Val Gheorghiu il cunosteam inainte sa facem cunostinta. Cine nu-l stie, nu doar in Iasi, ci si aiurea? Pictor de seama, scriitor de rafinament, dar si dandy aristocrat si coseur indimenticabil, facea, pe vremuri, un cuplu bine sudat cu Mihai Ursachi. De ani de zile ii citeam cu delicii si cu ardoare vindicativa (veti intelege de ce) rubrica din pagina de opinii a Ziarului de Iasi (care, fie vorba intre noi, aduna cele mai bune condeie ale orasului, de la Nichita Danilov, Mariana Codrut, Valeriu Gherghel, Al. Calinescu, Michael Astner, la Nicolae Turtureanu ori Codrin Liviu Cutitaru), iar stilul sau alert, opiniile transante, forta epica ori umorul subtire care emana din tabletele cu iz confesiv, paginile de memorialistica sau exercitiile estetizante, in descendenta mateina, ma atrageau de fiecare data; atunci cand am inceput eu insumi sa colaborez saptamanal la cotidianul iesean, faptul ca norocul m-a ajutat sa impart pagina cu Val Gheorghiu mi s-a parut, dupa un scurt moment de entuziasm, frustrant: compania nu numai ca ma magulea, dar ma si obliga, ma supunea unei tensiuni de care, cu timpul, m-am mai eliberat. Nu ma plang si cu atat mai putin ma laud: a scrie in proximitatea semnaturii lui Val Gheorghiu e un pariu care, castigat, te poate maturiza, unul care, in orice caz, te responsabilizeaza.
Sub titlul provocator Cinci degete-n ochi isi aduna Val Gheorghiu o ampla selectie din publicistica scrisa dupa 1989 si publicata, cu regularitate de metronom, in pagina de opinii a Ziarului de Iasi si in Romania literara. De ce un astfel de titlu agresiv-constrangator? Nu neaparat pentru ca, in mare masura, comentariile autorului ating subiecte spinoase, de natura politica de cele mai multe ori, pe care le transeaza ferm, fara eufemisme, ci, mai ales, pentru ca intotdeauna bunul-simt, cultura sunt incomode, lezeaza generala nesimtire, abuzivul confort in care ticalosia se instaleaza mai mereu la noi. Iar anii de dupa 1990 numai lipsiti de astfel de situatii nu au fost. Faptul ca masivul op (650 de pagini) este subintitulat Jurnal 1990-2006 nu trebuie sa mire: intelectualul de rasa a simtit nevoia sa se implice, sa ia pozitie macar astfel, facandu-si auzita vocea in chestiuni delicate; s-a manifestat, altfel spus, in vazul tuturor, la scena deschisa, rezultatul fiind ceea ce prefatatorul cartii, Liviu Antonesei, numeste inspirat „un jurnal public".
Nu a fost nevoie de un prea mare efort regizoral pentru a-i conferi supraponderalului volum iz diaristic, iar explicatia autorului pune oportun lucrurile la punct, inlaturand suspiciunile: „Am plecat de la convingerea ca – desi ancorate intr-o actualitate de neevitat – textele acestea au insemnat, iata, un segment de viata-mi, poate cel mai dramatic, avand in vedere neasteptata rasturnare care l-a marcat, nu fara efecte rascolitoare in existenta zilnica. De ce, atunci, dispunerea textelor periodice intr-o cursivitate zilnica n-ar suna ca un jurnal? Fie el si intim. Si probabil chiar suna. Pentru ca implicarea emotionala in evenimentele ce s-au succedat, implacabil, dupa 1989, e, in definitiv, asumarea unei subiectivitati inrudite cu a jurnalului. Poate ceva mai terna, nu si mai neimportanta in conditia pictorului ce se vrea in descendenta unor Pallady, Tonitza, Sirato, in egala masura personaje ale sevaletului, dar si ale scrisului. Ale... jurnalului chiar: Pallady. Fereastra atelierului. Cea prin care patrunde lumina ce cade, miraculos, pe sevalet, dar si prin care se vede trotuarul. Un pictor, deci, al tacerilor sevaletului, dar si al trotuarului, cu lumea lui zgomotos incitanta. Un jurnal". Am citat in extenso intrucat mare parte din seductia acestui jurnal vine nu neaparat din consolidarea argumentativa a opiniilor, cat din vizibila lor asumare in numele unui etalon intelectual ce tine cu precadere de bunul-simt. Pictor al formelor esentializate, caricaturizand sau, dupa caz, poetizand opulenta realului, Val Gheorghiu se dovedeste a fi un observator sagace al sau, colorandu-l si surprinzandu-i nu numai liniile grosiere, evidente, cat mai ales nuantele, amanuntele care scapa unui ochi neexersat.
Pentru Val Gheorghiu scrisul nu e simpla fandoseala, alint de dandy copt, violon d’Ingres; cunoscutul pictor este si un scriitor in adevaratul inteles al cuvantului, de un rafinament rar printre condeierii profesionisti. Dincolo insa de performantele stilistice, ceea ce atrage atentia in aceste texte este atitudinea ferma, mereu verticala, a autorului. Anticomunismul funciar ii dicteaza, in comentariile politice, o virulenta de bon ton, fara a-l plasa in proximitatea pamfletului; explicatia mi se pare simpla: atunci cand lucrurile sunt prea grave, a le relativiza, a le lua peste picior este total nepotrivit: atacul trebuie sa fie direct, solemn chiar, decent, sa loveasca tampenia, nesimtirea, netrebnicia in zona letala. Optiunile sunt explicate cu franchete, iar revigoranta sa opozitie fata de Iliescu, acest comunist pe care nici azi nu reusim sa-l acuzam, matur, de crimele savarsite in fata intregii lumi romanesti, prostite cu metode verificate zeci de ani inainte de regimul pe care cu aplomb l-a slujit, tine nu de patima, ci de luciditate: „Ce tot ai, dom’le, cu Iliescu?" sunt intrebat, jumatate gluma, jumatate serios. Si ca intrebarea sa aiba si-un mot, urmeaza, de fapt, schepsisul ei: „Esti in criza de subiecte? Nu mai poti picta?" Recunoastem diversionista tactica a celor ce s-au vandut dupa 1989: intelectualul trebuie sa-si vada de ale lui, sa stea cu nasul infundat in hartoagele de pe birou, sa respire doar praful adunat pe rafturile bibliotecii, sa tina cursuri in amfiteatrele din care lipsesc studentii ucisi sau ologiti de minerii ce au raspuns la chemarea prezidentiala, sa-si configureze fantasmele pe canava si sa nu vada dincolo de marginea sevaletului, in fine, sa nu se amestece, sa fie, nu-i asa, apolitic. Acestor interesate pledoarii rasplatite, de regula, cu tot felul de avantaje, subventii sau primiri in Academie, Val Gheorghiu le raspunde inteligent, barbateste: „N-am nimic cu Iliescu, cu omul Iliescu, desi, fie vorba intre noi, nu pot desparti total fiinta de carne si oase de faptele ei (intervine imediat determinismul meu de serviciu). Numai faptura asta putea face ce face. Dar nu omul acesta, ca individ in masa indistincta romaneasca, ma/ ne intereseaza, ci exponentialitatea lui in rastimpul public pe care-l traim. Ma rog, daca n-ar fi existat el, altul, la fel de harnic, ar fi fost inventat de regimul instaurat in urma tancurilor rusesti. (...) Si mai e ceva, incerc sa dau consistenta propriului demers persuasiv: dupa un deceniu de la inlaturarea (de iure) a dictaturii, incepe sa se cuibareasca in noi un soi de amnezie periculoasa. Ametiti de «harmalaia publica» uitam radacina raului. Uitam ca daca Romania se afla acum in situatia in care se afla, asta se datoreste nu puzderiei de «solutii» decorative propuse de administratia criptocomunista, ci insesi existentei in varful acesteia a personajului care poarta in carca-i intreaga povara totalitara. Fie si una ambalata in staniol social-democrat". De aici si dezamagirea fata de obtuzitatea boborului, care l-a tot votat pe tatucul Ilici, in pofida evidentelor abuzuri, de aici preferinta, compensatoare, pentru ideea monarhiei, pentru Regele Mihai – reper, oricum, al bunului simt, al firescului, al civilizatiei.
Citite azi, la ani distanta, comentariile lui Val Gheorghiu nu isi pierd actualitatea; mai intai, pentru ca ele nu gloseaza, sec, pe marginea evenimentelor politice, ci ataca raul la radacina sa; apoi, pentru ca, din pacate, ele isi mentin rolul acuzator, intrucat se pare ca nu suntem dispusi sa facem acel proces al comunismului si, nu in ultimul rand, al prelungirii sale postdecembriste. Pentru cei care gandesc in acest mod, pentru cei care gandesc, altfel spus, corect, aceste Cinci degete-n ochi fac bine, limpezesc privirea, scot la iveala raul inca nepedepsit, ascuns sub presul istoriei.
Dar farmecul acestei carti vine si din partile sale luminoase, solare.
Dincolo de aceste atitudini ferme, necesare pentru practicarea unei publicistici de durata, iese in evidenta, cu minima timiditate, mana prozatorului. E drept, o stiam din volumele de proza scurta de pana acum: Val Gheorghiu este un rafinat al epicului, un estet, un scriitor care cauta, cu migala, efecte nu atat de ordinul verosimilitatii, cat al poeziei ori al injghebarii unei atmosfere de nobila descendenta mateina. Iata, de pilda, cum aparent simpla relatare a unei escapade nocturne devina o pagina de virtuozitate eleganta: autorul se proiecteaza el insusi intr-o lume recognoscibila, devenind, cu vizibila tragere de inima, personaj – un contemporan crai de Curtea-Veche: „Afara, luna plina, geroasa, era-n dialog incestuos cu lampionul de sub marea friza. I-am invitat in masina si, ca-n Teodoreni, l-am intrebat pe nabab: Incotro, boierule? Din spate, bastonul mi-a trecut usor pe langa ureche si si-a oprit argintul in parbriz: La Georgel, birjar! A, stiam. Urma ca a doua zi trompetistul Georgel, starostele tarafului care sfida cu superbie discotecile, sa-si inaugureze propriul restaurant: «La Georgel», fireste. Am parcat in fata aratoasei cladiri ce juca rolul de palat in mijlocul casutelor tatarasene si imediat ne-a deschis insusi oachesul trompetist (si gurist, aveam sa ma conving). Inca se mai retusau muchii, se mai vopseau cercevele. Masa care se improvizase in onoarea noastra intr-o marmoreana logie turcoaz era acum plina cu de toate. Trebuia doar atacata cu distinctia impusa de nababul meu". Textul, care initial pare a nu avea alta ambitie decat cumintea relatare, apropiata de reportaj, devine fictiune pura. Autorul/ naratorul/ personajul nu tine sa convinga, sa ofere date plauzibile, ci sa castige adeziunea cititorilor care simt imediat ca familiar spatiul acesta al Arnotenilor din Iasii anilor 2000. Pentru ca spiritul boemei, eleganta ei, distinctia si nobletea pe care aceasta le presupune au supravietuit in molcomul targ tocmai gratie unor personaje rafinate ca Val Gheorghiu.
Nu intamplator, paginile memorialistice readuc la viata figuri dintre cele mai pitoresti; de la Mihai Ursachi, marele prieten, in absenta caruia se simte cam singur intr-un oras ce se supune deja unui ritm inadecvat, la pictorul Craiu, Petru Comarnescu, Al. Dima – atatea ilustre personalitati ce au conferit capitalei moldave prestigiu strabat paginile acestui jurnal. Toate insa surprinse in ipostaze pitoresti, preferabile oricum celor academice. De ce decupeaza autorul din memoria-i nostalgica scene in care personalitatile coboara de pe soclu, de la catedra sau de la sevalet, dezvaluindu-si fatetele mai putin austere? Din nevoia de a face din ele oameni in carne si oase, cu tot ce inseamna, in bine si in rau, acest lucru.
Ceea ce e memorabil la Val Gheorghiu este disponibilitatea de a-si recunoaste slabiciunile (stiute, ce e drept, de un intreg targ), de a se amuza pe seama lor si de a si le accepta cu reconfortanta seninatate. Ce sa facem, in viata unui pictor exista, de buna seama, nu doar muze abstracte, ci si odalisce ceva mai palpabile. Cand vreo „sarmanta", induiosatoare in naivitatea sa, se fataie gratios prin atelier, artistul stie sa decupeze scena, dar si sa aprecieze caraghioslacul situatiei; cand nu e cazul, strada are mereu rezerve nebanuite. O insemnare grabita face toate paralele, aducand in prim-plan nu numai bonomia si autoironia autorului, ci si una dintre optiunile cele mai barbatesc-intelepte, de care ma voi ocupa ceva mai incolo. Mai intai, pasajul: „Cu amicul bariton, octogenar, pe banca, sub ferestre. Trece una din trapasele targului, sumara, sumara, pas buiestru, ochelari negri, asasini". Atat. Lapidaritatea este cautata, nu mai incape vorba. Buimacit de memorabila creatura, autorul nu mai are energie sa mai coaca una din frazele somptuoase, in ritm de vals. Schiteaza, ca in unele tablouri ale sale, esentialul, imaginea care loveste drept in sensibilitatea priapica a masculului.
Nu aveti decat sa strambati din nas. Eu unul admir fara preget pledoaria pentru frivolitate pe care Val Gheorghiu o face cu impecabila convingere. Al. Paleologu, un alt mare rafinat, aducea si el prinosul acestei mari calitati a spiritului liber. Nu, nu e vorba de exces, de vulgaritate, de superficialitate ori de alte astfel de pacate capitale. Dimpotriva, am impresia ca fara doza necesara de frivolitate, seriozitatea ajunge sa se autoparodieze involuntar, sa anchilozeze si sa clacheze in stupiditate. Nu cred in carturarul care practica imperturbabil exilul in biblioteca si nu-si face timp sa mai admire boiul unei pustoaice sau macar sa se bucure de spectacolul unui meci de fotbal. De pilda, faptul ca Iorga avea un libidou peste medie il umanizeaza si il salveaza din acea aura penibila de robot intelectual. Si oare chiar nu exista nici un strop de frivolitate la Mozart? Hm!
Inteligenta mai are nevoie de momente de respiro si, decat sa si le consume in puseuri de imbecilitate, e preferabila o baie de frivolitate subtire. Recomandabila parca mai curand domnilor... Iata o teorie pe care Val Gheorghiu nu numai ca o cunoaste, dar pe care o si practica cu laudabila decenta – ceea ce ii permite, patetic spus, sa guste din plin viata. Citez in semn de respectuoasa adeziune: „Ce eforturi depunem sa ne motivam frivolitatea! (Sa ne-o motivam, dar si sa ne-o salvam. Pentru ca oricat am tine sa nu fim considerati frivoli, undeva, in tesuturile adanci ale alcatuirii noastre – cat de nobila o fi ea – sta pitita farama blamabila, de vreme ce suntem convinsi – nu numai noi, artistii, dar si matematicienii – ca mica doza de adjuvant frivol face bine chiar si celui mai sobru demers, o face, la urma urmei, mult mai comestibila". Frivolitatea e necesara, asadar, dar in dozaj homeopat.
„Cu masura", altfel spus, asa cum ne indeamna si acest admirabil personaj care este Val Gheorghiu. Un spirit tanar, suplu, elegant, mobil, dedat umanelor placeri ale vietii, dar nicicand practicant al boemei neaerisite, mucegaite, lipsite de deschidere. Ei bine, jurnalul, fie el si „public", al unui astfel de artist nu are cum lasa indiferent pe nimeni. Pentru mine a fost chiar un motiv de bucurie; dupa ce l-am citit, simt ca autorul mi-a devenit brusc familiar, chiar daca relatiile dintre noi sunt cordiale, dar nu foarte apropiate. Oricum, data viitoare cand am sa trec pragul atelierului sau din Armeana (centru al lumii pentru pictor), am sa privesc altfel lumea ce se arata dincolo de generoasele ferestre. Pentru ca, privita cu ochi de artist, realitatea strazii este un inepuizabil spectacol.
Dar, ca sa te poti bucura de el, trebuie, probabil, sa fii nitel frivol.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
