Construirea Teatrului cel Mare în locul hanului Filaret - demolat în 1847 - a avut o dublă semnificaţie în timp: hanurile urmau să fie înlocuite cu mult mai civilizatele hoteluri, iar Podul Mogoşoaiei avea să devină artera principală a Bucureştilor într-o concepţie urbanistică tributară schemei rurale.
Era în firea lucrurilor ca "antica" casă a banului Tache Ghica - denumire generică, ea aparţinând în acel moment unui "Ghiţă Niculescu, negustor de pânzeturi" - din chiar faţa impunătoarei clădiri a Teatrului cel Mare să dispară, pentru a fi înlocuită cu o construcţie potrivită ambiental.
Nu ştiu când au pornit demersurile de vânzare a acelei case fără stil, unde, totuşi, văzuse lumina zilei Ion Ghika, în 12 august 1816, am căutat zadarnic în presa vremii. Am "nimerit", însă, anunţul deschiderii "Grand Hotel Brofft", numit astfel după numele proprietarului, Charles Brofft, un belgian înstărit din Limburg. Aflase, probabil, că Bucureştii se înnoiesc după tiparul occidental şi s-a gândit să profite de fenomen.
Trebuie precizat că în Bucureşti funcţiona un consulat belgian încă din 1842, - condus de cavalerul de Moyard, înlocuitorul pe bani grei al bancherului Jacques Poumay, - deci surse de informare pentru investitorii din micul regat existau. Dacă ţinem seama că inaugurarea a avut loc în 1869, - nu am reţinut, din păcate, luna şi ziua, - în "saloanele din Podul Mogoşoi 40" şi că supraetajarea cât şi completarea vechii clădiri a durat 1-2 ani, ar însemna că Brofft a obţinut clădirea în 1868 sau în 1867, în orice caz după abdicarea lui Cuza, deşi amenajarea celor 48 de încăperi va fi durat şi ea câteva luni.
Din această perioadă datează şi fotografia lui M.B.Baer, ce reprezintă casa Ghika înainte de modernizare, cu prăvălii închiriate lui Karl Knappe şi Victorinei Jobin, probabil şi lui Josef Lukasiewicz, alături de învechitul înainte de vreme Hotel Hugues. În plus, să se observe că Podul Mogoşoaiei a căpătat "trotuar" (între Sărindar şi metohul Episcopiei), podoabă salutată în 1867 de Marsillac cu entuziasm. În legătură cu "lectura" acestei fotografii, bănuiesc că unul sau doi din cei trei"sacagii", care au oprit în dreptul prăvăliei lui Knappe, este posibil să fi transportat ulei de rapiţă.
În anul dării în exploatare, "Brofft", reşapat în stilul renaşterii florentine, era hotelul cel mai elegant şi mai bine dotat din Capitală, cu toaletă şi lavoar în fiecare cameră, beneficiind şi de un restaurant franţuzesc, care, în scurt timp, va fi principalul concurent al celui vecin, Hugues. O remarcă datorată lui Angerer, care, în anul 1855, la nr. 38 a imortalizat fostul grajd al Obahtei (Comenduirea oştirii) ţariste: Donat Hugues a fondat în 1850 nu hotelul, ci firma!
Privitor la restaurant, anunţurile de după 1872 fac referire doar la "bucătăria vieneză", ceea ce înseamnă că bătălia cu Hugues a durat vreo doi-trei ani… Nu înseamnă că "Brofft" a renunţat la preţurile pipărate, specifice localurilor simandicoase. În volumele de documente referitoare la războiul de la 1877 am dat peste un protest vehement al "comandamentului rus" din Capitală (Podul Mogoşoaiei nr.53) pentru faptul că "dl Broft pretinde 30 de franci pe dejun"! La Hugues costa doar…25 de franci. Grand Hotel îşi respecta, fără să facă rabat indiferent de motiv, statutul de hotel de lux. De altfel, aici va fi găzduit de Statul Român Osman Paşa, câteva zile, în decembrie 1877, spre marea plăcere a lui Pappasoglu, foarte atent să nu-l jignească vreun coate-goale pe generalul otoman. Şederea trebuie să fi costat ceva.
Alt oaspete de seamă - în viziunea lui Gheorghe Crutzscu - pare să fi fost fratele Împăratului Napoleon al III-lea, Joseph Charles Paul Bonaparte, dar nu am reuşit să verific informaţia, cu toate că am încercat; după 1871 vizita lui ar fi fost inoportună. Povestea scrisă atât de convingător de acelaşi autor despre o franţuzoaică nurlie care îndrăznise să-şi afişeze tariful pe uşă, este cu totul improprie pretenţiilor lui "Brofft". Am căutat-o zadarnic în "Informaţiunile Bucureştene" sau în jurnalul lui Marsillac, care, cu siguranţă, n-ar fi ratat ocazia să facă haz. Un tarif de doi franci când o cameră şi masa pe o zi costau în jur de 50 franci ţine de domeniul absurdului ori de categoria "glumiţelor" de discreditare!
De fapt, tocmai preţurile mai mult decât pipărate au condus la vinderea stabilimentului în jurul anului 1882 către Menachem Elias. Înfăţişarea din ultima fotografie, cea din 1881, îi relevă o stare de "sănătate" ce nu justifică nicicum zvonurile apărute în presa vremii văzând demolarea ca urmare a "şubrezeniei" sale, probabil a fost o manevră a lui Elias ca să obţină o scădere a preţului de vânzare cerut de M-me Celestinne Brofft (soţie?fiică?), care s-a mutat pe Calea Victoriei nr.23.
Până către 1887 s-a păstrat vechea denumire, specificându-se doar numele noului antreprenor, un scoţian cu tată german, John Muller. Apoi, dispare numele lui Brofft, rămânând doar sintagma "Grand Hotel", fiind, totodată, adăugată specificaţia de mare importanţă că preţurile sunt rezonabile. Între timp, nu ştiu de când, pare-se din anul 1886, începuse remodelarea vechii clădiri după planurile arhitectului german Emil Ritten Forster, lucrările, executate de antrepriza lui I.I. Rosnoveanu, desfăşurându-se în zona străzii Regale. Când s-a ajuns la calea Victoriei, s-a lucrat cu magazinele deschise! Nici Iosif Szollosy, nici Graeve nu şi-au închis vreodată librăriile, nici doamna Paul Martin, soţia fostului "chapelier de la Cour", atât de scumpul magazin de pălării şi parfumuri. Supraetajarea s-a făcut cu ele funcţionând. Însă, între anii 1888-1889 a dispărut hotelul…Va reaparea în 1890 cu numele de "Grand Hotel Continental", dar şi fără vechile firme, Graeve, de pildă, s-a mutat peste drum, la Hotelul Lazăr. Noua înfăţişare de palat vienez impunea firme noi, poate în virtutea unui misticism verificat de Elias în lunga sa carieră de afacerist.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
