Caldura mare si navala de poeti tineri talentati! Amandoua sunt fenomene trecatoare? Doar timpul ne-o va spune. Mai exact: anotimpurile culturii noastre viitoare (care din punctul in care ne aflam nu se vad in culori prea roze). Cauzele se stiu: dupa 45 de ani de cenzura comunista, am cazut in ghearele (nu mai putin insangerate) ale cenzurii consumiste.
Deocamdata Paul Blaj* (membru al Uniunii Scriitorilor din 2006) se afla la a cincea lui carte si n-a abandonat poezia adevarata in favoarea cantilenei care face cu ochiul si se vinde ca vinul ieftin. Deocamdata el se ocupa de omenescul din noi si-si noteaza impresiile, cu aviditatea si prospetimea celor ce stiu ca poezia se ascunde in cutele realului, nu in fantasmagoriile intelectului savant indoctrinat. De aceea poezia lui e vie, nu schematica; inca inegala, inca tatonanta; dar adesea cu poeme autentice, simple, generoase, cu imagini puternice si economic distribuite: atat inspiratia, cat si cunoasterea meseriei fac aici casa buna si indrituiesc speranta ca asta va fi drumul ales.
Intrucat am vazut prea multi poeti care, cu timpul, aleg tocmai neghina din versurile lor si-nsamanteaza cu ea nenumarate volume. Poate lipsa de asimilare a culturii (numarul de carti parcurse nu inseamna nimic), poate graba de a deveni celebru si prietenia cu prea multi critici influenti care juiseaza la orice scamatorie verbala a "protejatului" lor - nimeni nu stie cum isi poate rata opera un poet talentat, nimeni nu stie de ce imprejuru-ne sunt atatea haruri schimbate pe notorietate. Ar trebui, asa cum bine a intuit poetul, inventate special pentru antrenamentul spiritual al artistilor "zile de mahnire obligatorii", care sa-i tina treji in aceasta lume libertina si intesata de tentatii: "suntem intr-un autocar pe zapada/ am trecut de Predeal/ si ca un practicant de sport extrem/ cu gandul la iubita lui adolescenta,/ simt ca mai usor pot pierde viata.// uneori cantam in gand melodii necompuse,/ ne incalzim cu vorbe, cu/ strangeri tandre de mana,/ e vina lui Dumnezeu ca am ajuns/ fara zile de mahnire obligatorie.// se spun bancuri, prietenii rad sanatos,/ saptamanile de munca sunt fantome colorate,/ de aceea buzele tale moi si intunecate/ au gust de clementine.// timpul nostru se proiecteaza pe brazi,/ si de cand am ajuns,/ camera calduroasa ofteaza ziua singura." (p. 81).
Si el poet metonimic, dupa catalogarea lui Eugen Negrici, poet al golului si al urmei amintitoare, al cotidianului citit ca o runa straveche, Paul Blaj are sansa sa fie aproape de filonul neglijat deocamdata al literaturii romane, cel al nezgomotosilor, cei ce scriu cu lucrurile, cu ecourile si cu distantele sufletesti. El e alaturi de Vasile Petre Fati si de Almosnino, de Grigurcu si de Constanta Buzea. La el tandretea e un mod de a recupera ceva din misterul clipei acesteia care ne traieste si dispare, tandretea e sonda care aduce din strafund starile inexprimabile ale fiintei (Rilke nu-i strain de acest demers, ba poate chiar si personistii americani): "ratacit ca o ploaie intr-un decembrie/ uit sa hranesc pestii din acvariu,/ pregatesc micul dejun pentru ultimul batran/ din familia mea,/ care imi povesteste cum a cusut el odata un nasture,/ il ascult cu gandul aiurea, ma va parasi si el,/ cand ma atasez de cei dragi mai tare,/ se duc, drumul mi-i fura/ oamenii care m-au invatat sa fac/ nodul la sireturi, pleaca iubindu-ma" (p. 98).
Splendida imagine litotica a ultimelor doua versuri ne recomanda un autor de zile mari. Ii doresc forta interioara de a nu dezamagi.
*) Paul Blaj, Graiul cu accent de mort, Napoca Star, Cluj, 2007 (volum comun cu Ramona Rusenescu, Curcubeul, ca o blanda secera)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
