Ziarul de Duminică

Grădina uitată/ de Kate Morton

Grădina uitată/ de Kate Morton

Autor: Ziarul de Duminica

02.06.2011, 23:08 95

Kate Morton s-a născut în 1976 în Australia. A studiatarta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziusă frecventeze Royal Academy of Dramatic Arts din capitala MariiBritanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ciscrisul. S-a înscris la University of Queensland. Primul său roman,Casa de la Riverton (The House ofRiverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat înAustralia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an maitârziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite, fiindtradus ulterior în peste treizeci de ţări. A fost desemnat deSunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007în Marea Britanie şi de New York Times drept cea mai binevândută carte a anului 2008 în Statele Unite ale Americii. Celde-al doilea roman al său, Grădina uitată(The ForgottenGarden,2008), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilordin Australia şi a fost desemnat de Sunday Times drept ceamai bine vândută carte a anului în Marea Britanie.În 2010 vedelumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, TheDistant Hours.

În ajunul Primului Război Mondial o fetiţă e găsită labordul unui vas a cărui destinaţie este Australia. O femeiemisterioasă, supranumită Autoarea, ar fi trebuit să o aibă îngrijă, dar aceasta a dispărut fără urmă.

În noaptea în care împlineşte douăzeci şi unu de ani,Nell O Connor află un secret care îi va schimba definitiv viaţa.Peste câteva zeci de ani, ea porneşte în căutarea adevăratei saleidentităţi, într-o călătorie care are drept punct final un conacciudat, despre care se crede că ar fi bântuit, Blackhurst, cândvaproprietatea familiei aristocrate Mountrachet.

La moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră înposesia unei moşteniri neaşteptate. Conacul Blackhurst şi grădinasa uitată încep să dezvăluie treptat din secretele familieiMountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei,aparţinând unor generaţii diferite, ale căror destine excepţionalese continuă unul pe celălalt.

Grădina uitată va apărea la Editura HumanitasFiction, în colecţia Raftul Denisei, în traducerea SînzianeiDragoş.

La o cotitură bruscă, Eliza se trezi azvârlită în portiera tareşi rece. Sculată din somn, îi trebui câtva timp să se dumireascăunde se afla, de ce era singură într-o trăsură întunecată, purtatăspre un destin necunoscut. Treptat, începură să-i revină în mintefragmente ale întâmplărilor de mai devreme: căutările misteriosuluiei unchi, fuga din ghearele Binefăcătoarelor doamnei Swindell,domnul Mansell... Şterse cu palma aburul de pe geam şi se căzni săvadă afară. De când se suise în trăsură, alergaseră zi şi noapte,oprindu-se doar cât să schimbe caii, iar acum era din nouîntuneric. Adormise, cu siguranţă, dar nu-şi dădea seama când.

Ploaia se oprise şi pe sub norii joşi se zăreau primele stele.Lămpaşele trăsurii nu puteau face faţă întunericului dens de pecâmp, tremurând în hurducăturile drumului cu hârtoape. În luminaslabă şi umedă, Eliza văzu umbrele unor copaci înalţi, cu ramurilenegre profilate pe cer, şi nişte porţi uriaşi de fier. Intrarăîntr-un tunel de mărăcinişuri înalte şi roţile se cufundară înşanţuri, aruncând trombe de noroi în geamuri.

În tunel era beznă, mlădiţele erau atât de dese că nu lăsauînăuntru nici urmă a înserării. Eliza îşi ţinea respiraţia,aşteptând să fie încredinţată celor de la conac. Aşteptând să deacu ochii de ceea ce urma cu siguranţă să apară: Blackhurst. Îşiauzea inima bătându-i în piept, nu o vrăbiuţă, ci un vultur cuaripi mari şi puternice, care i se zbătea în piept.

Şi dintr-odată a apărut. O clădire de piatră atât de mare, cumEliza nu mai văzuse până atunci. Mai mare chiar decât hoteluriledin Londra de unde intrau şi ieşeau filfizonii. Era învăluităîntr-un abur întunecat, înconjurată de copaci înalţi cu ramurileîngemănate. Lumini galbene pâlpâiau la ferestrele de jos. Oareaceasta să fie casa?

O mişcare i-a atras privirea către o fereastră de la etajul desus. Un chip retras, albit de lumina lumânării privea în curte.Eliza s-a tras mai aproape de geamul trăsurii ca să vadă mai bine,dar chipul a dispărut.

Trăsura a ocolit clădirea, roţile de metal hurducându-se maideparte pe pietre. După ce a trecut pe sub un arc de piatră,trăsura s-a oprit cu o ultimă zdruncinătură.

Eliza rămase nemişcată, aşteptând, pândind şi întrebându-se dacăar fi trebuit să se dea singură jos din trăsură şi să încerce săintre în casă.

Portiera s-a deschis brusc şi domnul Newton, ud leoarcă, deşiavea o haină de ploaie, îi întinse mâna.

― Haideţi, domnişoară, că am întârziat deja! N-avem vreme depierdut.

Eliza apucă mâna întinsă şi sări pe scăriţa trăsurii. Câtdormise, o luaseră înaintea ploii, dar acum cerul părea că serăzbună. Nori mari şi negri se lăsau spre pământ grei de ploaie,iar aerul de sub ei era împânzit de ceaţă. Dar o altfel de ceaţădecât cea de la Londra: rece, mai puţin slinoasă, mirosind a frunzeşi apă. Se auzea şi un zgomot şi nu-şi dădea seama de unde venea:pleosc... pleosc... pleosc...

― Aţi întârziat. Stăpâna o aştepta pe fată la două şijumătate.

În pragul uşii aştepta un bărbat îmbrăcat aproape ca un domn. Şichiar vorbea ca domnii, dar Eliza îşi dădu seama totuşi că nu eraunul dintre ei. Îl dădea de gol ţinuta ţeapănă, vehemenţa cu careţinea să-şi arate superioritatea. Dacă s-ar fi fost născut aşa, nuar fi avut de ce să se străduiască atât s-o dovedească.

― N-am avut ce face, domnule Thomas, a spus Newton. Vremea afost groaznică tot drumul. Am avut noroc că am ajuns până la urmă,cu apa Tamarului care a crescut atât de mult.

Domnul Thomas rămase însă neînduplecat, închizând cu zgomotcapacul ceasului de buzunar.

― Stăpâna este foarte nemulţumită. Sigur o să te cheme mâine laea.

― Da, domnule Thomas, fără îndoială, răspunse vizitiul cuacreală.

Domnul Thomas s-a întors apoi s-o privească pe Eliza,strâmbându-se de scârbă.

― Asta ce mai e?

― Fata, domnule, mi s-a spus să o aduc aici.

― Da' asta nu e fată!

― Ba da, domnule!

― Da' părul, hainele...

― Eu am făcut doar ce mi s-a spus, domnu' Thomas. Dacă aveţialte întrebări, vă sfătuiesc să i le puneţi domnului Mansell. El afost cu mine când am luat-o.

Aceasta păru să-l domolească oarecum pe domnul Thomas, careslobozi un oftat printre buzele strânse.

― Ei, dacă domnul Mansell a fost mulţumit....

― Atunci, dacă nu mai am nimic de făcut, o să duc caii la grajd,a spus vizitiul.

Pentru o clipă, Elizei îi veni să fugă după domnul Newton şidupă caii lui, să-şi caute adăpost în grajd, pitită în trăsură şisă-şi croiască apoi cumva drum înapoi spre Londra, dar, când seuită după el, dispăruse deja în ceaţă şi se pomeni singură.

― Haide, i-a spus domnul Thomas.

Înăuntru era rece şi umed, deşi cu mult mai cald şi mai uscatdecât afară. Eliza îl urmă pe domnul Thomas printr-un hol mic,încercând să nu tropăie pe dalele de piatră. Mirosea puternic acarne friptă şi Eliza îşi simţi stomacul tresărind. Când mâncaseultima oară? Un blid de supă la doamna Swindell cu două zile înurmă şi o bucată de brânză cu pâine date de birjar cu multe ceasuriîn urmă... Îşi simţi buzele uscate de foame.

Mirosul deveni şi mai puternic când străbătură bucătăria uriaşă,plină de aburi. Câteva servitoare şi o bucătăreasă grasă se oprirădin sporovăială uitându-se la ei, ca să izbucnească, agitate, dinnou, imediat ce trecură mai departe. Elizei îi venea să plângăgândindu-se că este atât de aproape de mâncare şi-i lăsa gura apăde parcă ar fi înghiţit un pumn de sare.

La capătul holului, o femeie slabă, cu chipul împietrit de atâtaseveritate, apăru de după o uşă.

― Aceasta este nepoata, domnule Thomas? a întrebat, uitându-sede sus la Eliza.

― Da, doamnă Hopkins.

― Eşti sigur că nu e vreo greşeală?

― Din păcate, nu, doamnă Hopkins.

― Aha, continuă ea trăgând încet aer în piept. Chiar se vede căvine de la Londra.

Eliza îşi dădu seama că asta nu era ceva de laudă.

― Aşa e, doamnă Hopkins. Mă gândeam că n-ar fi rău să i se facăo baie înainte de a fi prezentată.

Buzele doamnei Hopkins se strânseră şi scoase un oftatapăsat.

― Deşi sunt de acord cu dumneata, domnule Thomas, mi-e teamă cănu mai este timp. Dânsa ne-a reproşat deja că a aşteptat maimult decât se cuvine.

Eliza se întreba cine o fi dânsa.

Când spuse cuvintele acestea, doamna Hopkins păru cuprinsă deagitaţie şi îşi netezi iute fusta şi aşa foarte netedă.

― Fata trebuie dusă în salon. O să vină şi dânsa imediat.Între timp, o să pregătesc baia, să încercăm să-i scoatem o partedin jegul ăla de Londra înainte de cină.

Deci totuşi va primi ceva de mâncare, se gândi Elizauşurată.

Din spate se auzi un chicotit şi, când se întoarse, Eliza văzuun cap cârlionţat dispărând la loc în bucătărie.

― Mary! a strigat doamna Hopkins, alergând după servitoare. O săte trezeşti într-o bună dimineaţă că ţi s-a lungit o ureche, dacătot tragi cu ea pe la colţuri...

La capătul holului se aflau nişte scări înguste care urcaurăsucindu-se către o uşă de lemn. Domnul Thomas o luă iute înainte,iar Eliza îl urmă, intrând într-o încăpere mare. Podelele erauacoperite cu dale mari de piatră deschisă la culoare şi din centruse înălţa o scară impunătoare. De tavanul înalt atârna uncandelabru ale cărui lumânări împrăştiau o lumină slabă.

Domnul Thomas traversă încăperea şi se îndreptă către o uşăvopsită într-un roşu aprins. Făcu o mişcare cu capul şi Elizaînţelese că trebuia să-l urmeze. Se uită în jos la ea, cu buzelepalide fremătând, făcând să i se încreţească pielea feţei.

- Stăpâna, mătuşa ta, va coborî să te vadă în câteva clipe. Aigrijă cum vorbeşti cu dânsa, să-i spui doamnă, dacă nu-ţi cere easă-i spui altfel.

Eliza încuviinţă din cap. Dânsa era deci mătuşa ei.

Domnul Thomas continua s-o privească, clătinând din cap.

― Da, îmi dau seama că semeni cu maică-ta. Oi fi tu ovagaboandă, fără îndoială, dar o văd şi pe ea în tine.

Eliza n-a mai avut vreme să se bucure că semăna cu mama, că seauzi un zgomot în capul scării celei mari. Domnul Thomas s-a oprit,îndreptându-şi spatele. O îmboldi uşor şi ea păşi într-o încăperemare cu tapet stacojiu şi cu un foc puternic trosnind înşemineu.

Pe măsuţe pâlpâiau lămpi de petrol dar încăperea era prea mareca să poată fi luminată cum se cade. Întunericul foşnea princolţuri, pe lângă pereţi se foiau umbre, de colo-colo...

Din spate se auzi un zgomot şi uşa se deschise din nou. O palăde aer rece a făcut focul să trosnească, azvârlind umbre zdrenţuitepe pereţi.

Eliza s-a întors, înfiorată.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO