De mai bine de un secol, un mare numar de oameni de stiinta s-au aplecat asupra giulgiului de la Torino, intr-un efort pluridisciplinar fara precedent de a descifra enigmele inchise in fibrele sale. Descoperirile au dus la teze care au sustinut autenticitatea relicvei sau, dimpotriva, falsitatea ei. Argumentele fiecarei parti au fost atat de puternice, incat s-au mentinut si dupa datarea cu Carbon 14.
In 1988, testul a demonstrat ca Giulgiul de la Torino este un fals medieval sau renascentist. Intrebarile insa persista: al cui este chipul de pe lintoliu, prin ce tehnica a fost realizat si de catre cine?
Autorii cartii (in curs de aparitie la Editura RAO) sustin cu tarie si argumentat ca falsificatorul de geniu nu a fost nimeni altul decat Leonardo da Vinci. De ce, cum, pentru ce? Este chipul lui Iisus imaginea fotografica (!) a lui Leonardo insusi?
Citind aceasta carte uimitoare, socanta si senzationala, veti afla un posibil raspuns. Codul lui da Vinci are nenumarate fatete.
Lynn Picknett si Clive Prince au scris aceasta carte, care s-a bucurat de un succes fulminant, in 1994. Picknett a publicat, intre altele, o alta carte care a starnit valva ("Mary Magdalene: Christianity''s Hidden Goddess", 2003), este autoarea mai multor studii privitoare la erezii si a fost consultant al unor expozitii majore organizate de Royal Photographic Society si de National Museum of Photography, Film and Television din Londra. Clive Prince este jurnalist si coautor, impreuna cu Lynn, al mai multor carti, intre care "The Templar Revelation" (1997), "The Stargate Conspiracy" (2001) - ambele traduse si in romaneste, la aceeasi editura -, "Double Standards: The Rudolf Hess Story" (2002) si "Wars of the Windsors" (2003).
Capitolul 6
Conspiratia giulgiului
Daca, intr-adevar, giulgiul a fost creat de Leonardo da Vinci in 1492, este indubitabil faptul ca un alt giulgiu, despre care se crede ca ar fi acelasi, a existat pana la mijlocul secolului anterior. Ca urmare, versiunea lui Leonardo trebuie sa fi fost inlocuitoarea celei precedente. Intr-o astfel de situatie se impun doua intrebari majore. In primul rand, s-a identificat vreo dovada concludenta a faptului ca exista diferente semnificative intre giulgiul anterior anului 1492 si cel care a fost expus ulterior? Este limpede ca in conditiile in care se dovedeste ca acestea sunt identice, informatiile lui Giovanni sunt false. In al doilea rand, exista vreo dovada, care sa dateze din jurul anului 1492, in stare sa ateste ca substituirea s-a produs cu adevarat sau macar ca in acea perioada s-a incercat ascunderea giulgiului?
Ne-am straduit sa gasim raspuns la prima intrebare in literatura legata de giulgiu, cautand informatii anterioare anului 1492, mai exact reproduceri sau descrieri ale pretinsei relicve. Nu exista reproduceri sau descrieri ale giulgiului anterioare secolului al XVI-lea, dovezile legate de regimul vesmantului si de cinstirea acestuia aparand la sfarsitul anilor 1400. Unii autori au realizat ca aceasta lipsa totala de informatii ar fi permis un "scurtcircuit" pe parcurs. De exemplu, in 1978, Magnus Magnusson lansa intrebarea: "S-a acordat suficienta atentie ideii ca falsul a fost realizat mult mai tarziu (dupa secolul al XIV-lea)?".
Unii comentatori au luat in calcul zvonul ca giulgiul original a fost distrus de focul din 1532. Credinciosii se opun acestei ipoteze, invocand copia care exista in biserica St. Gommaire din orasul belgian Lierre. Nu sunt cunoscute imprejurarile in care a fost realizata aceasta copie, dar poarta ca data anul 1516 - saisprezece ani inaintea incendiului. Ei afirma ca imaginea este identica aceleia care apare in zilele noastre si, in plus, apar si "urmele de vatrai". In orice caz, nu este o copie foarte reusita. Mai ales urmele de sange nu sunt foarte clare, in schimb apar amanunte care nu sunt vizibile pe giulgiu, ca de exemplu degetele de la picioare. Giulgiul pare mai degraba pictat din memorie, decat copiat dupa model. Daca originalul a fost distrus in 1532, orice incercare de inlocuire ulterioara a sa ar fi trebuit sa reproduca defecte de tipul "urmelor de vatrai" (poate chiar sa fi folosit copia de la Lierre pentru a se sti unde trebuie pozitionate aceste urme). Nu credem ca Giulgiul de la Torino este un inlocuitor al celui din 1532. Iar dovada existenta la Lierre este mult mai putin concludenta decat si-ar dori credinciosii sa credem.
La Lierre se afla cea mai timpurie (cunoscuta) dintre versiunile pictate sau desenate. Unii giulgisti fac trimitere la un fel de insigna de pelerin descoperita in 1855 in Sena, apreciind ca aceea este cea mai timpurie dintre copii. Dupa cum s-a vazut, medalia respectiva nu a putut fi datata cu precizie, dar cum pe ea sunt evidentiate insemnele heraldice ale familiilor de Charny si de Vergy, se considera ca a fost realizata in timpul primei expuneri de la Lirey, in 1357 sau 1358, pe vremea primului Geoffrey de Charny sau al vaduvei sale, Jeanne de Vergy.
Toate aceste presupuneri pot fi gresite. Nimic din desenul sau din destinatia medaliei nu ofera elemente conform carora aceasta sa poata fi datata. Pe tot parcursul Evului Mediu, ca si in secolul al XVI-lea, astfel de obiecte erau realizate si vandute ca amintire. Daca nu ar prezenta niste insemne heraldice, despre respectiva medalie nu s-ar putea spune, nici macar cu maxima aproximatie, carei perioade i-a apartinut. De fapt, pana in 1960, nimeni nu si-a dat seama ca pe medalie aparea giulgiul din Lirey - inainte, se crezuse ca este vorba despre "rivalul" sau de la Besançon. Acesta fusese realizat la mijlocul secolului al XVI-lea si a fost distrus in timpul Revolutiei Franceze, dar se stie ca era o pictura. Copiile care au fost salvate demonstreaza ca era o reproducere dupa Giulgiul de la Torino care, pe atunci, se afla la Chambéry. Copia difera de original printr-un element de maxima importanta: versiunea de la Besançon prezinta numai partea din fata a lui Iisus - prin urmare, medalia gasita in Sena, care arata ambele parti ale imaginii, nu putea sa reprezinte ultima copie despre care am vorbit.
Prezenta celor doua insemne heraldice nu este de natura a demonstra ca moneda a fost batuta in timpul primei expuneri de la Lirey. Ulterior, ambii fii ai lui Geoffrey de Charny, Geoffrey al II-lea si stranepoata sa Margareta, au primit dreptul de a folosi titlul nobiliar, in calitate de descendenti ai celor doua familii. Este mult mai probabil ca medalia a fost destinata marcarii, ca eveniment, a unei expozitii care a avut loc mult mai tarziu. Pur si simplu, prin asocierea celor doua insemne heraldice se sublinia existenta unei bogate traditii. Este greu de pus o concluzie ferma. Dar asumandu-ne faptul ca medalia ar putea data din perioada expunerilor din secolul al XIV-lea sau de la inceputul secolului al XV-lea, aflam astfel ceva in plus despre giulgiu? Ajuta la gasirea raspunsului intrebarea daca giulgiul actual este acelasi cu cel de atunci?
O problema importanta este aceea ca medalia - un fel de insigna purtata, de obicei, de pelerini la palarie - are dimensiuni mult prea mici pentru a putea permite o comparatie solida; in fapt, este "putin mai mare decat un timbru postal mare". Intrucat astfel de obiecte erau produse in cantitati impresionante pentru obtinerea unui profit rapid, nu se prea punea pret pe acuratete. Nici nu se pune problema de a compara imaginea de pe medalie cu aceea plina de detalii de pe giulgiu, desi sunt prezente caracteristicile cunoscute - dubla imagine cu mainile incrucisate, linistit, peste vintre. Dar nu se poate merge mai departe. In alta ordine de idei, fiind vorba despre metal, nu se poate afla nimic legat de coloritul imaginii. In mod uluitor, insa, urzeala panzei apare ca fiind in zig-zag, deci orice fals ar fi fost facut cu respectarea texturii panzei.
Unii comentatori au sugerat ca imaginea este mult mai clara decat aceea pe care o cunoastem acum. Sa reprezinte medalia o cu totul alta imagine, ori sa fi palit, intre timp, imaginea de pe Giulgiul de la Torino? Cel mai probabil este faptul ca nu se putea realiza ceva mai bun decat o medalie cu contururi clare. Cine si-ar fi dorit o medalie pe care abia sa se vada ce este inscriptionat?
Exista totusi un detaliu foarte vizibil pe medalie, dar care nu apare in cazul Giulgiului de la Torino - o ciudata fasie rasucita, formata din multe fire, ca o franghie, pe toata latimea vesmantului, inconjurand complet imaginea, din fata pana in spate si inapoi. Oricine este liber sa interpreteze cum vrea acest amanunt. Pe de alta parte, ceva lipseste - urma clara a piciorului in imaginea de pe partea din spate, detaliu care ar fi fost foarte greu de realizat.
Din pacate, documentele anterioare anului 1500 nu prea sunt de folos. De cele mai multe ori, referirile la giulgiu fac trimitere la diversele conflicte in care a fost implicat, dar niciodata nu se obosesc sa-l descrie. Cea mai timpurie descriere se regaseste in "Memorandumul D''Arcis", unde se mentioneaza ca pe tesatura apar o imagine a fetei si una a spatelui, dar nu se dau alte detalii. Nu este o dovada nici intr-un sens, nici in altul, din moment ce orice copie decenta ar fi avut si ea cele doua imagini.
Cel care a afirmat ca giulgiul a palit de-a lungul timpului a fost Cornelius Zantiflet, un calugar benedictin. Cu ocazia expunerii giulgiului, in 1449, de catre Margaret de Charny, la Liège, in Belgia, o comisie condusa de episcopul local a tras concluzia ca relicva era o pictura. Zantiflet nu ofera nici un fel de detalii in legatura cu giulgiul pe care l-a vazut dar, in timp ce se declara de acord cu concluziile comisiei, are cuvinte de lauda la adresa giulgiului, afirmand ca este "o admirabila descriere". Se impune a fi reamintit faptul ca, acum, putem vedea imaginea in toata splendoarea sa doar intr-un negativ fotografic. Pe atunci, actualul Giulgiu de la Torino, privit cu ochiul liber, ar fi parut sters si lipsit de stralucire. Nu e nevoie de multa imaginatie pentru a considera giulgiul "o admirabila descriere" a lui Iisus crucificat.
Precum episcopul d''Arcis cu cinci ani inainte, Zantiflet nu avea nici un dubiu in sensul ca vazuse o imagine pictata. Intr-adevar, toti cei care au descris giulgiul inaintea celei de-a doua parti a secolului al XV-lea au considerat ca este vorba despre o pictura. Chiar si asa, nu exista nici un fel de dovada clara care, intr-un fel sau in altul, sa duca la concluzia ca giulgiul expus dupa 1492 era - sau nu era - acelasi cu cel expus anterior. Nimic nu demoleaza ipoteza substituirii si sunt normale indoielile exprimate de cercetatori, indoieli care au dus la ideea ca aceasta substituire chiar a avut loc.
Datele despre giulgiu sunt atat de neclare inainte de 1500 incat, in 1994, dupa ce a aprofundat, timp de multi ani, versiunea conventionala, Ian Wilson si-a permis sa puna intrebarea: "Cum se explica faptul ca, in loc sa fi fost mereu in posesia familiei de Charny, adevaratul giulgiu s-a aflat in Cipru si a fost adus in familia de Savoia de o printesa cipriota?". Punctul de referinta este o legenda din nordul Ciprului conform careia giulgiul a fost pastrat la manastirea din Lapithos pana cand a intrat in posesia familiei de Savoia. Se presupune ca printesa ar fi fost Anne de Lusignan, din casa regala cipriota. Wilson a acordat suficienta atentie acestei idei din moment ce a solicitat unei companii daneze de televiziune sa-i finanteze deplasarea pe acele meleaguri. Din pacate, in zilele noastre, pe locul manastirii se afla o cazarma, iar respectivii au avut mari rezerve fata de faptul ca s-a batut la poarta lor. Au fost niste momente tensionate, iar Wilson si sotia sa au dat ochii cu o teava de pistol inainte de a fi poftiti sa se duca unde vad cu ochii.
In cartea sa din 1986, The Evidence of the Shroud, Wilson admitea ipoteza unei inlocuiri in timpul vietii lui Leonardo. Dupa discutia cu Noemi Gabrielli pe marginea ideii ca Leonardo sau cineva din scoala lui ar putea fi responsabili pentru substituire, Wilson scria: "In conformitate cu logica acestei teorii, ar trebui ca o persoana din familia de Savoia sa-i fi incredintat, in secret, lui Leonardo aceasta misiune, ceea ce nu este de neconceput pentru Renastere, notorie pentru lipsa ei de moralitate".
Toate acestea conduc la a doua intrebare majora: exista vreo dovada clara a inlocuirii giulgiului in jurul crucialului an 1492? Desigur, cand se pune la cale o conspiratie care implica personaje de la cel mai inalt nivel, este greu de crezut ca raman in urma dovezi, mai ales in domeniul public, chiar daca ele au existat in epoca. Este totusi posibil ca istoria sa contina probe colaterale sau subtextuale ale unui astfel de complot. Raspunsul ar putea veni din studierea legaturilor ciudate dintre marii jucatori ai acestei piese si modul in care a fost urzit totul.
Intre toate timpurile, cel mai propice pentru inlocuirea giulgiului se regaseste la inceputurile anilor 1490. Intre momentul presupusului transfer al relicvei de la Margaret de Charny, in 1453, si expunerea sa de catre ducesa Bianca de Savoia in Vinerea Mare din 1494, nu se cunosc dovezi ale unor expuneri importante - un gol de peste patruzeci de ani. Unii sugereaza ca nu a fost expus din cauza lucrarilor de refacere incepute la biserica din Chambéry, apartinand familiei de Savoia, destinata giulgiului, si care nu au fost terminate pana in 1502 (cand relicva a fost instalata cu mare fast). Dar a ramas consemnat faptul ca giulgiul a fost expus intr-un alt loc in 1494 - cu greu putand fi admisa ideea ca acesta ar fi fost motivul amanarii.
Ne-am referit la presupusul transfer din 1453 intrucat nu este sigur ca giulgiul a ajuns atunci la familia de Savoia, in ciuda afirmatiilor facute de credinciosi. Data este legata de oferirea unui castel si a unui domeniu Margaretei de Charny in schimbul unor "servicii de mare valoare". In general se accepta ca aceste servicii includeau si predarea giulgiului, dar se ignora faptul ca familia Margaretei era inrudita cu casa de Savoia, iar ultimul ei sot ii adusese acesteia numeroase si variate servicii in timpul vietii. In fine, dupa patru ani, calugarii din Lirey inca se judecau cu Margaret, solicitand returnarea giulgiului, pe care il considerau proprietatea lor, iar in 1459 fratele ei vitreg negocia intre Margaret si autoritatile clericale varianta unei compensatii. Ar fi fost ciudat, ca sa nu mai spunem si inutil, ca ea sa fi negociat astfel din moment ce nu se mai afla in posesia giulgiului! De fapt, prima atestare documentara a detinerii giulgiului de catre familia de Savoia apare exact cinci ani mai tarziu, in 1464, cand Ludovic de Savoia face plata compensatorie solicitata (cincizeci de franci aur). Asadar, giulgiul ar fi putut sa-i parvina oricand pana in acel moment.
Anul 1464 este semnificativ prin faptul ca, pentru prima oara, slujitorii bisericii au sustinut autenticitatea sa. Pana atunci, nu prea suscitase interes si fusese privit cu oarecare ostilitate. Noua interpretare a fost propusa de franciscanul Francesco della Rovere, care a devenit ulterior Papa Sixtus al IV-lea, in tratatul sau De sanguine Christi (Sangele Domnului), desi nu exista vreo dovada concreta ca ar fi vazut vreodata giulgiul cu ochii sai. In tratat, mentiunile referitoare la giulgiu sunt sumare, dar intrucat autenticitatea acestuia venea in sprijinul argumentatiei sale teologice, a sustinut, din toate puterile, cauza giulgiului. In orice caz, rolul pe care l-a jucat in destinul giulgiului ne ofera unele indicii semnificative. Incepea sa prinda contur puternic o conspiratie.
Papalitatea, care nu a fost niciodata straina de intrigi, de coruptie si de toate formele de decadenta, trecea chiar atunci printr-o perioada extrem de agitata. Diverse factiuni, grupate in jurul unor familii bogate si influente, faceau si desfaceau comploturi pentru a castiga sau pentru a pastra controlul asupra acestei pozitii de mare forta. Sixtus - care a dispus construirea Capelei Sixtine, numita dupa el - provenea dintr-o astfel de familie, della Rovere. Chiar si dupa standardele secolului al XV-lea, el trecea drept unul dintre cei mai corupti, sireti si ambitiosi papi din cati existasera. A instigat la declansarea catorva razboaie in interiorul Italiei si a fost cotat drept "intruchiparea culmii putreziciunii umane". A avut mai multi fii nelegitimi ("nepoti papali", dupa cum erau cunoscuti in mod oficial), dintre care unul se pare ca era facut cu propria lui sora, si a introdus o sumedenie de noi metode prin care sa se stranga bani pentru Sfantul Scaun, inclusiv de pe urma autorizarii bordelurilor din Roma. Sixtus a instituit Inchizitia spaniola si l-a desemnat pe temutul Torquemada mare inchizitor - in linii mari asta se putea astepta si spera de la primul sustinator al Sfantului Giulgiu.
In 1484, dupa moartea lui Sixtus, s-a declansat obisnuita incaierare josnica pe marginea succesiunii. Clanul della Rovere a izbutit sa mentina controlul asupra situatiei, dar era mult mai convenabil sa actionezi prin intermediul unei marionete decat printr-un membru al familiei. Nepotul lui Sixtus (se pare ca gradul de rudenie era corect) a manuit cu pricepere totul pentru a fi ales Giovanni Battista Cibo ca papa Inocentiu al VIII-lea. A fost unul dintre cei mai slabi si mai ineficienti papi din secolul al XV-lea. A reusit totusi sa-si adune tiitoarele la Vatican, venind si cu o mare noutate in materie: a fost primul papa care si-a recunoscut public copiii din flori, obicei care, odata creat, a fost urmat si de succesorii sai. Un alt act care a avut efecte puternice atat asupra vietii de zi cu zi, cat si asupra sanatatii psihologice si spirituale a milioane de indivizi, ecourile nefiind stinse nici astazi, este aprobarea lucrarii Malleus Maleficarum (Ciocanul vrajitoarelor), un tratat infiorator asupra vanatorii de vrajitoare, de Kramer si Sprenger. O lectura stupida, dar care a imprastiat in toata Europa superstitia paranoida fundamentala. Pana in momentul in care intelepciunea si-a reintrat in drepturi, toate acestea au costat viata a milioane de oameni nevinovati - cu precadere femei.
Inocentiu era papa in 1492 (a murit in luna august a aceluiasi an) si, conform informatiilor noastre, el a autorizat contrafacerea giulgiului de catre Leonardo. Pe patul de moarte, Inocentiu a fost asistat de medici care au incercat sa-i prelungeasca viata printr-o transfuzie directa de sange de la trei tineri, care au murit fara ca incercarea sa aiba rezultatul scontat. Dupa moartea sa, gruparea della Rovere a fost marginalizata si a pierdut controlul asupra papalitatii in favoarea familiei Borgia, reprezentata prin celebrul Alexandru al VI-lea (Rodrigo Borgia, papa in perioada 1492-1503), tatal Lucreziei si al lui Cesare (care l-a angajat pe Leonardo ca inginer militar intre 1502 si 1503). In toata aceasta perioada, giulgiul nu s-a bucurat de onoruri, chiar daca a fost finalizata renovarea bisericii din Chambéry, unde relicva si-a gasit locul.
Dupa succesorul lui Alexandru, Pius al II-lea, papa in 1503, a urmat revirimentul familiei della Rovere. Giuliano della Rovere a devenit papa Iulius al II-lea pana la moartea sa, in 1513. Incepand cu 1506, el a manifestat interes public pentru giulgiu, acordandu-i bisericii din Chambéry titlul de Sfanta Capela. In plus, a decretat, pentru giulgiu, o zi speciala (4 mai). S-a conturat clar un model: cand familia della Rovere detinea puterea, cauza giulgiului era sustinuta; cand nu detinea controlul, interesul papal pentru relicva scadea.
Am mai descoperit ca existau stranse legaturi intre Inocentiu al VIII-lea si Lorenzo de Medici, care a continuat sa fie protectorul lui Leonardo chiar si in perioada in care acesta a lucrat la Milano, la curtea lui Sforza. (Artistii erau folositi pe post de "cadouri de protocol" intre potentati, dar ramaneau sub patronajul protectorului lor initial, ajungandu-se uneori la dispute intre orasele care isi cereau inapoi celebritatile.) Lorenzo s-a straduit din greu sa cladeasca punti diplomatice intre el si Inocentiu, chiar maritandu-si fiica favorita, pe Maddelena, cu Franceschotto Cibo, destrabalatul copil din flori al papei.
Protectorii lui Leonardo de la sfarsitul vietii sale aveau legaturi dinastice cu casa de Savoia. In tulburea perioada petrecuta la Roma, in jurul anului 1515, cand fiul lui Lorenzo de Medici era Papa Leon al X-lea, protectorul si patronul lui Leonardo era un alt fiu al lui Lorenzo, Giuliano care, intamplator, era pasionat de alchimie. Acest tanar s-a casatorit cu una dintre fiicele ducelui de Savoia. Ultimul patron al lui Leonardo, Francisc I al Frantei, era fiul Louisei de Savoia si si-a casatorit una dintre fiice cu ducele Emmanuel Philiberto, cel care a adus giulgiul la Torino.
Giovanni stia ca Leonardo a falsificat giulgiul in 1492: era momentul potrivit, cu doi ani inainte de iesirea giulgiului din cei patruzeci de ani in care s-a aflat in afara atentiei. Mai mult, Leonardo se afla la locul potrivit, in momentul potrivit. Ducatul de Milano se invecina generos cu Savoia, iar Vercelli - locul in care giulgiul a fost "redat" privirilor publicului in 1494 - era, teoretic, pe frontiera dintre cele doua ducate. Se afla cam la 65 km de orasul Milano, unde lucra Leonardo in acea epoca.
Se stie ca la sfarsitul anilor 1480 sau inceputul anilor 1490 el a mers in vizita in Savoia. A mentionat aceasta descindere in niste note personale datand de la sfarsitul anilor 1490, amintindu-si de cascada si de lacul pe care le vazuse acolo. Nu este mentionat motivul calatoriei sale. Oricum, lacul cu pricina este langa Geneva, la mai putin de 80 km de Chambéry, capitala Ducatului de Savoia, unde - dupa cum se crede - era pastrat giulgiul.
Ultima, dar foarte concludenta, dovada rezida in soarta notitelor lui Leonardo legate de acest subiect. Multi indivizi ne-au intrebat de ce, din moment ce nota totul atat de sarguincios, nu a mentionat nimic despre giulgiu? Dincolo de imperios necesara tacere absoluta asupra subiectului, este foarte posibil sa fie inserate elemente disparate intre notele referitoare la cercetarile sale preliminarii - de exemplu, metoda fotografica si revelatoarele lui experimente anatomice.
* Din volumul in pregatire la Editura RAO. Traducere de Ioana Ilie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
