Péter Demény s-a născut la 24 iulie 1972 la Cluj. Este doctorand al Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai. A publicat nouă volume, scrie poezie, proză, eseuri şi publicistică. A tradus Cartea de la Metopolis – A milliomos könyve, de Ştefan Bănulescu, Bookart, Miercurea-Ciuc, 2011, Povestirea Ţiganiadei – Cigányiász , de Traian Ştef, Europrint, Oradea, 2012; traduceri din Gabriel Liiceanu, Ştefan Borbély, Nichita Stănescu, Ioan Es. Pop, Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu, Eugen Uricaru etc. Publică eseuri, articole şi versuri în româneşte în Observator cultural, 22, Bucureştiul cultural, Ziarul de duminică, Liternet, Apostrof, Teatrul azi, Corso. În prezent, este redactorul rubricii de eseuri al revistei literare târgumureşene Látó.
În ziua de azi, nu poate fi nimic mai important şi mai atrăgător decât un Ghid al ipocriţilor, ipocritul fiind specia pe care o întâlnim cel mai des în ţărişoara noastră. Părintele ipocrit, copilul ipocrit, profesorul ipocrit, politicianul, moderatorul ipocrit, persoana publică ipocrită – pe toţi i-am întâlnit şi pe toţi i-am urât cel puţin odată. Cartea aceasta e de fapt un ghid care ne ajută să ne orientăm în lumea lor (care este, de ce să negăm, şi lumea noastră uneori) plin de hăţişuri şi de tenebre sufleteşti şi spirituale.
„Ideea acestei cărţi mi-a venit în timpul susţinerii tezelor de licenţă, când o colegă de-a mea care la şedinţele catedrei vorbeşte mereu despre cât este de „inadmisibil” cutare fapt care nu ia în considerare interesul studenţilor într-o voce pasional-plîngăreaţă şi tremurătoare, aici, în momentul cel mai important al vieţii acelor studenţi, a pus întrebări cât se poate de atroce, a formulat critici teribile şi a propus note umilitoare, făcându-se că nu aude argumentele noastre. Mai că era să fac infarct, lucrul nelăsându-mă în pace nici mult mai târziu. M-am luptat în gând cu ea, m-am gândit la vecinii care se încalţă şi se descalţă în casa scării şi lângă uşa cărora a scris probabil un puşti inteligent dar fără prea multe cunoştinţe de ortografie „impocriţi”… Aşa am ajuns la ideea volumului de faţă. Ce-ar fi, m-am întrebat, dacă aş scrie un Ghid al ipocriţilor, aşa cum Radu Paraschivescu a scris un Ghid al nesimţitului. Cartea ar cuprinde capitole despre părintele, copilul, soţul-soţia, fratele, prietenul, ruda, cunoştinţa, vecinul, amantul, socrul-soacra, ginerele-nora, şeful, angajatul, profesorul, elevul etc. ipocrit, propunând un fel de manual pentru acest tip de om ubicuu şi deprimant. (Péter Demény)
I
Soţul-soţia ipocrit(ă)
Din cele spuse până acum, e limpede ca lumina zilei că un ipocrit nu ştie să se îndrăgostească şi nici să iubească. Atât îndrăgostirea, cât şi iubirea necesită credinţa conform căreia nimic altceva nu e mai important decât persoana spre care te-mpinge sau te ademeneşte vârtejul sentimentului (în cazul dragostei) sau te duce cu el drumul fericit-interminabil al acestuia (în cazul iubirii). Cu aceste sentimente, se naşte o altă credinţă: că nu este nimeni altcineva mai important decât persoana de care te-ai îndrăgostit/pe care o iubeşti. Or, ipocritul este per definitionem omul căruia nimic – şi nimeni – nu e mai important decât rolurile pe care el a început să le joace şi pe care vrea să le joace, atingând perfecţiunea.
E, dacă se poate, şi mai limpede că ipocrizia unuia dintre soţi depinde de personalitatea celuilalt. Dacă eşti bărbat, lumea poate să-ţi fie mai dragă în mai multe feluri. Poţi să susţii că soţia nu s-a ocupat niciodată de altceva decât de copii şi deci niciodată nu te-a înţeles. Să te înţeleagă?! Nici n-a încercat măcar. Asta ţi se potriveşte mai ales dacă tu eşti cineva care creează: scriitor, compozitor, artist plastic, actor, iar soţia contabilă, profesoară, medic, mai ştiu eu ce. Bineînţeles, nu declari asta direct, ca un nesimţit. Nu eşti tu aşa! Faci numai câteva aluzii străvezii, şi astea cu umorul ce te caracterizează (şi care, să nu fie zis în treacăt, are un singur rost: s-o insulţi pe ea şi să te proslăveşti pe tine). Enunţurile de genul: „Soţia mea este fata mea cea mare” sau „Deja nu vrea să mă înţeleagă demult”, acompaniat de un zîmbet melancolic şi voit-autoironic îţi vor aduce cât ai zice peşte mila şi empatia celor din jur. Dacă eşti perspicace, aşa se vor găsi femeile pline de compasiune care vor deveni amantele tale. Ceea ce, bineînţeles, nu va schimba cu nimic portretul tău de soţ fidel şi întristat de o femeie fără inimă. Pentru rolul tău ai nevoie de chiar această femeie, oricâte amante ai avea de-a lungul căsniciei.
Nici în cazul în care nu eşti un creator n-ai de ce să te necăjeşti. Nici atunci posibilităţile nu sunt mai restrînse. Uite, poţi să te foloseşti de faptul subliniat de noi mai devreme şi descris prin formula patriarhat haotic. Poţi să te plângi că soţia e dezordonată, nu ştie să gătească etc. Tot prin aluzii, fireşte! „Vai, ce mişto e la voi!”, exclamă cu un aer de dorinţă niciodată satisfăcută. Când sunteţi invitaţi la un prânz, întreabă de reţeta supei şi a felului doi şi dă de înţeles că soţiei tale nici prin cap nu i-ar trece să facă asemenea minunăţii. „Ea stă cu picioarele pe pământ”, spune melancolic (melancolia este o armă redutabilă în situaţii de acest gen), înţelegând prin aceasta că nu are şi n-a avut niciodată fantezie.
Dacă, în sfârşit, ea este cea care creează şi deci n-o poţi învinui de lipsă de fantezie, pune totul în cîrca feminismului. Patriarhatul haotic e haotic prin chiar această însuşire: viziunea patriarhatului domină încă, dar ea e umbrită de răzvrătirile celor ce consideră că femeile au dreptul la o viaţă proprie şi deci au drepturi egale cu bărbaţii. „În ziua de azi, femeile nu sunt cum au fost cândva”, susţine cu melancolia deja legendară. Dacă fraza răsună într-o familie în care femeia este „clasică”, ai câştigat fără luptă măcar. (Lupta deschisă oricum nu e pâinea ipocriţilor.) Dacă se întâmplă ca şi acolo să fie o feministă, vei culege zâmbetul la fel de melancolic al bărbatului, ipocrit-nepereche şi el.
Fiind femeie, poţi să te serveşti de argumentele moştenite ale speciei. Poţi susţine că soţul tău nu a pus nici măcar o dată mâna pe o mătură, pe aspirator, nu l-ai văzut vreodată în bucătărie. De copii, ce să mai zicem!… „El e bărbat şi basta!”, exclamă melancolic, de parc-ar fi o laudă. Toată lumea va înţelege ce ai spus de fapt.
Fiind liderul (mai bine zis, lidera) feminismului, comportamentul tău poate avea un ce intelectual. Nu te da în lături să ţii prelegeri despre patriarhatul ce există exclusiv în România (în ce priveşte ţările europene, adaugă cu o superioritate indubitabilă) şi despre bărbaţii care nu înţeleg vremurile în care trăiesc. Poate da bine o frază care sună ca un citat din decalogul feminismului: „Femeile nu sunt obiecte”, spune hotărâtă şi uită-te drept în ochii celei care îţi serveşte cina.
În ce priveşte copii, ambii soţi au alternative miraculoase. „Nu le spune niciodată nimic”, poate schiţa un gest disperat soţia. „Nu mă lasă să le vorbesc ca de la bărbat la bărbat”, susţine soţul necăjit. „Se uită împreună la serialele astea stupide” – iată o frază ce poate fi formulată de oricare, mai ales într-o familie mare amatoare de Tânăr şi neliniştit. „Aş vrea să îi consider adulţi, dar ea…” – finalul subînţeles este că ea se poartă de parcă i-ar duce în continuare la grădiniţă. Spune orice, dar nu cumva să înţeleagă cineva că şi tu eşti responsabil/responsabilă de soarta copiilor. „I-am spus (soţiei/soţului) că nu-mi place (fata cu care umblă băiatul, băiatul cu care umblă fata), dar ea/el…” Din asta, până şi un retardat va înţelege că tu ţi-ai făcut datoria sau ţi-ai face-o, dacă te-ar lăsa perechea.
În general, trebuie să te porţi încontinuu de parcă în căsnicia voastră ar fi probleme majore de care este răspunzător celălalt şi de parcă tu ai continua aşa pentru că nu ai avea soluţii alternative reale. Socrii sunt o altă cheie în semnalarea problemelor. „Se înţelege foarte bine cu soacra” = soţia/soţul face numai şi exact ceea ce îi spune mama, iar deznădejdea ta a ajuns de mult la paroxism. Astfel, toată lumea va fi de acord că eşti un om bun, răbdător la infinit, care trăieşte cu o fiară ce nu-l lasă să respire. Dacă destinul fetei sau băiatului vostru se va schimba în rău, toată lumea va spune: „Cât s-a chinuit cu ea/el, dar soţul/soţia…” Frazele astea neterminate ascund biruinţa de netăgăduit a ipocritului familist, faptul că lumea s-a lăsat convinsă de capacităţile lui de actor complet şi de uriaşele lui calităţi reprimate, aparent marele perdant, în realitate – Marele Câştigător.
Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
