LIVE: AFACERI DE LA ZERO: Tiberiu şi Kinga Dicoi au transformat pasiunea pentru dulce într-un business cu ciocolată artizanală şi au în plan să îşi dezvolte afacerea în afara ţării
Ziarul de Duminică

Ghetsimani ’51 (IV)/ de Dan Stanca

La sfârşitul anilor ’50 Capitala ţării arăta renovată. Se construiseră cvartale noi, Sala Palatului concura cu succes clădirea veche şi posacă a Palatului Regal, în nord, spre lacuri, Casa Scânteii, ca purtătoare de logos, strălucea la fel de puternic oricare ar fi fost ceasul, dimineaţa, după-amiaza, dar chiar după apusul soarelui colosul pe care-l reprezenta domina orizontul violaceu, în care pulsau primele stele, statuia lui Stalin fusese înlăturată şi doar Lenin, ţeapăn şi avântat, era de nedoborât de pe soclul său din granit sau de marmură roşcată. Maestrul îşi croise o bună parte din operă. Cărţile comandate de regim în schimbul cărora fusese laureat al Premiului de Stat nu erau chiar un preţ prea scump. Gândul său secret continua să rodească şi aştepta momentul prielnic pentru a-l pune în aplicare. Locuia chiar la capătul unei alei care ducea spre Parcul Cişmigiu, iar primăvara mai ales aromele îmbătătoare ale florilor îi făceau viaţa un rai. Merita să trăieşte numai ca să inspiri asemenea miresme divine, asta era viaţa frumoasă pe care scriitorul ştia s-o înfrumuseţeze şi mai mult, şi nu apleca urechea spre zvonurile care urcau din unghere întunecate, cum că iar ar fi izbit un val de arestări, iar erau oameni închişi şi bătuţi fără judecată, Canalul, ah, Canalul, drum fără pulbere şi făgaş al vremurilor noi, săpase adânc în pământul secetos dobrogean pentru a-l fertiliza şi a duce Dunărea la mare. Olga era o femeie care vibra ideologic, iar acest lucru o făcea şi mai atrăgătoare în ochii maestrului căruia pe de o parte îi plăceau aristocraţii scăpătaţi, dar admira şi vlăstarele nepervertite pentru care noua orânduire era numai pâine şi sare, hrană şi viitor luminos pentru copilaşi. Femeia avea un băieţel la şcoală, şi maestrul ajunsese să-l îndrăgească pe puştiul ager, isteţ, vioi, o adevărată bucurie să-l vadă cum zburdă prin parc, ehe, am îmbătrânit, îi venea lui să se alinte puţin trist, deşi nu împlinise nici 40 de ani, era viguros în conformitate cu semnul zodiacal al Taurului în care se născuse şi nu-l veştejiseră anii trăiţi alături de baba Henriette. Olga nu făcea mofturi. Discretă, nu bătea toba în oraş, ceea ce maestrului îi convenea de minune. Venea la el numai când o chema, niciodată nu arătase vreo iniţiativă neplăcută în sensul în care s-ar fi pomenit cu ea pe cap fără a-l fi anunţat în prealabil sau devansând fie şi cu un sfert de ceas ora întâlnirii. Olga era supusă şi punctuală. În pat vorbea puţin şi numai despre copilăria din Basarabia şi despre felul urât cum se purtaseră ocupanţii românii în ’41, cu familia ei formată tot din români, doar că ataşaţi culturii şi civilizaţiei ruse. Aşa se face că într-o seară, tolăniţi în fotolii adânci şi sorbind un vin mânăstiresc, procurat chiar din crama Patriarhiei unde nu aveau acces decât înalţi funcţionari de partid şi nici aceştia toţi, decât cei cu trimitere de la taica Dej, prieten de suflet al Prea Fericitului, maestrul uşor ameţit şi ignorând faptul că abordează un subiect legat intim tocmai de femeia cu care se culca, a început să-i vorbească aceleia despre zvonurile ajunse lui la ureche privind împrejurările morţii lui Michal Kaminsky. Olga nu avea putere să se împotrivească unor asemenea evocări şi nici nu prea ridica ea glasul în faţa maestrului. Îl asculta cu respect după cum cu acelaşi respect îi citise cărţile, monumentala Cronică de familie, dar şi Drum fără pulbere, Pasărea furtunii sau Nopţi de iunie, pentru care autorul primise suprema distincţie la recomandarea tovarăşei Ana, pe care ea continua s-o divinizeze, chiar dacă pantera fusese înlăturată din elita partidului şi retrasă împreună cu familia într-o vilă de pe bulevardul Jianu făcea traduceri din limba rusă pentru Editura Politică. Cu alte cuvinte erau un fel de colege, dar pe ea n-o bucurase căderea acelei stele de pe firmament, dimpotrivă considerase aceasta un semn de slăbiciune arătat de partid, care trebuia depăşit. Cuibărită la pieptul maestrului, îi împărtăşea îngrijorarea, prilej pentru acela s-o îmbrăţişeze mai abitir şi să-i ţină o lecţie de înţelepciune vorbindu-i despre ere şi epoci istorice, schimbarea generaţiilor şi caducitatea individului, deasupra cărora triumfă însă Sensul cu s mare, ehe, ehe, Olga înghiţea tot pe nemestecate, dar în acea seară, euforizată la rândul ei de vinul mânăstiresc, ascultarea ei era parcă mai încordată şi capta cu strângere de inimă cele relatate. Maestrul putea să facă şi literatură, dar îi garanta că nu-i spune decât exact ce a auzit, nu pune nimic de la el, nu înfloreşte şi nu modifică. Adică? Istoria avea alonjă fantastică, neverosimilă, dar aceasta submina perfid bazele materialismului dialectic pe care se întemeia noua orânduire. Ştii tu, Olguţa mea scumpă, cum lucrează zvonistica, cum se ţes legenda şi subversiunea laolaltă ca să ne dea bătăi de cap şi să ne tulbure tihna? Nu e uşor de înţeles. Noroc cu vinul ăsta la fel de dulce cum eşti tu, care ne moleşeşte şi ne face să visăm. Am scris eu romanul Canalului şi i-am demascat pe luptătorii din munţi, poate peste ani o să-mi pară rău că am scris aşa ceva şi cum se întoarce istoria pe partea cealaltă o să mă întorc şi eu, dar află de la mine, toate miile de metri cubi de pământ săpat şi cărat cu roaba de deţinuţii de la Canal nu vor impresiona mai mult decât ce mi-a şoptit mie odată la ureche şeful de cabinet al primului secretar. Nu e mult de atunci, jucam tenis cu tovarăşul Maurer, iar Dej abătut stătea pe marginea terenului şi ne privea ca să mai uite, aşa că m-am gândit că explicaţia proastei sale stări sufleteşti s-ar datora grijilor pricinuite de hărţuirea celor trei, Ana, Luca şi Teo, poate Stalin însuşi îl lua la rost că treaba la Canal stagnează, şi el îi lua la rost pe tovăraşii însărcinaţi cu respectivul proiect, dar nu de aceea era abătut. Indispoziţia lui avea o altă cauză, obscură, dubioasă, şeful lui de cabinet, un ţigănos pe care nu l-am suferit niciodată, îşi freca palmele şi-mi spunea, tovarăşu’ scriitor, am aflat ceva ce nici nu vă trece prin cap, dar cu talentul dumneavoastră poate îl folosiţi. Despre ce e vorba, dulce fetiţă? A îmbrăţişat-o maestrul care ştia ce e frumos într-o lume urâtă şi nu prea credea în răsplata dintr-o altă viaţă. Dacă ai şti tu ce imaginaţie bogată are poporul ăsta! a continuat el cu o voce molcomă. Ce înseamnă cu adevărat folclor contemporan, nu din ăsta cu combine şi tractoare şi brigadieri care, între noi fie vorba, e cretin de tot, ci unul de adâncime, cu sens mistic, ha, ha, combatem noi biserica, dar osul rău nu piere, pricepi ce vreau să-ţi spun… Când mi-ai mărturisit, bună copilă, că eşti văduvă, mi s-a rupt inima şi când ai mai şi adăugat că soţul tău lucra pe şantier, dar era de fapt teolog romano-catolic, originar din Polonia, am rămas pe gânduri şi mi-am dat seama că aici se ascunde ceva, că moartea lui cumplită, strivit de o greutate de sute de kilograme, nu a putut fi un simplu accident de muncă. Şi astea le-am aflat de la şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, care în sinea lui e superstiţios şi-şi face cruci tot timpul când nu-l văd organele sau când îl văd o schiţează pe cerul gurii cu vârful limbii. De unde o fi scos nătărăul aşa o poveste pur şi simplu nu înţeleg şi nici nu vreau să ştiu. Tovarăşu' scriitor, folosiţi-o dumneavoastră, auzi, Olguţă, ce îndemn! Eu vă apreciez enorm, sunteţi o mare valoare, ce mă mai linguşea…

Seara aceea nu a fost doar una a desfătărilor şi a miresmelor primăvăratice, invadând dinspre parcul Cişmigiu apartamentul maestrului. Dincolo de Splai unde trona mânăstirea Mihai Vodă, transformată în sediu al Arhivelor Statului, se desfăşura păienjenişul de străzi şi străduţe care acoperea mai bine de o treime din oraş, mai încolo se înălţa şi Dealul Arsenalului, cocoşat de fortăreaţa mohorâtă, apoi stadionul ANEF lucea verde roşiatic în lumina de crepuscul a soarelui, precum turlele bisericilor iţite deasupra caselor, tălăzuire mută de acoperişuri de ţiglă peste care cerul îşi mai rostogolea norii cenuşii, luminaţi însă şi ei de acelaşi asfinţit prelung, cu obârşia în sufletul gâtuit de emoţie al femeii văduve. De atunci Olga n-a mai fost om şi a stat mereu la pândă pentru a i se confirma ceea ce îi fusese povestit de scriitorul celebru şi turmentat. Seara aceea îmbătată de aromele pomilor înfloriţi a scobit în inima ei un crater bolnav de tristeţe ale cărui maluri s-au tot surpat înecând-o sub argila lor galbenă…

Michal Kaminsky plecase de cu seară de acasă. Îi spusese soţiei lui că are de vopsit un panou de aluminiu, că totul trebuie să fie gata până dimineaţa, vorbe cusute cu aţă albă, dar ea nu s-a împotrivit plecării lui fiindcă ştia că nu se duce la altă femeie. Credea mult în dragostea şi fidelitatea lui, aşa cum credea şi el în ea, de aceea plecarea bărbatului, deşi fără niciun motiv, nu putea s-o îngrijoreze, i-a spus: culcă-te, voi veni târziu, nu mă aştepta, iar ea adormise parcă mai uşor decât în alte seri, exact invers decât s-ar fi cuvenit. În loc ca somnul să fie agitat, din cauza neliniştii că el lipsea, a fost mai adânc ca niciodată şi nu s-a trezit decât după răsăritul soarelui, lumina împânzea camera, s-a ridicat în capul oaselor şi s-a mirat că a dormit atât de mult, fără întrerupere şi nici măcar copilul nu a deşteptat-o, dormise probabil şi el la fel de bine, ce noapte odihnitoare fusese pentru amândoi, şi nu a bănuit nimic din ce se întâmplase. Mult mai târziu i-a mărturisit doctoriţei Urseanu că aceea a fost ultima noapte din viaţa ei dormită de la un capăt la altul, neîntoarsă, ultimul somn fără vise şi fără zbucium. El era tot plecat, dar iarăşi nu şi-a făcut griji. S-a dus la bucătărie, şi-a făcut o cafea, mai avea destul timp până să plece la editură. După duş, s-a simţit asaltată totuşi de o uşoară nelinişte, trecuseră mai bine de 12 ore de când el ieşise din casă, unde putea fi? Apoi, ca printr-o apăsare pe o invizibilă pedală a acceleraţiei, evenimentele au început să se deruleze cu repeziciune, împingând-o între valţurile unui coşmar. A aflat de tragedie şi din acel moment încolo putea să urle, să plângă, să-şi smulgă părul din cap, nu mai era nimic de schimbat, moartea îşi pusese apăsat iscălitura pe aşternutul ce încă mai purta mirosul trupului celui iubit. Gata…

După ani, în intervalul cărora istoria lumii fusese zdruncinată, Stalin murise, iar în ţara lor tot mai sărăcită, odată cu închiderea Canalului, acele săpături adânci lăsate de izbelişte se prelungeau parcă din albia lor şi tăiau ca nişte brazde dureroase întreaga ţară, aflată în patul unui bărbat celebru, avea să-i ajungă la cunoştinţă o altă versiune despre moartea soţului ei, una ocultă, spiritualistă, opusă şi chiar ostilă învăţăturii marxist-leniniste, din care la început nu a crezut o iotă, dar pe urmă, odată cu scurgerea timpului şi măcinarea granulă cu granulă a materiei cenuşii, ataşamentul faţă de absurditatea relatată câştiga teren, trezindu-se astfel aruncată în fierbinte abis, dogorind de spaime şi incertitudini, de temeri şi emoţii, de fiori şi, ce era mai grav, de credinţă. După ce a cunoscut-o şi pe Mioara, femeie mai tânără decât ea, la rându-i văduvă, cu soţ sinucis în detenţie, care-i făcea menajul, Olga nu s-a mai putut îndoi de povestea fantasmagorică şi a început chiar să se alimenteze din teribila fantasmă.

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.