Jeff Jow îşi încheiase povestirea şi totul fusese ca un lung expir. El era vocea tatălui său şi din vocea aceluia se năştea parcă de fiecare dată sudând solzii istoriei rebele. Cei doi, Gabriel şi părintele Emilian, nu scoseseră o vorbă. Invitatul lor adusese în discuţie numele lui Maximilian Kolbe, ceea ce era ca o provocare pentru preot, în dispută cu ierarhii pentru revizuirea strategiilor de canonizare. Pe masa lui de lucru se strânseseră destule documente pentru a propune sinodului noi posibili sfinţi. Era mai întâi vorba de un tănâr care murise la 30 de ani, în temniţele comuniste şi a cărui viaţă fără prihană fusese închinată Domnului. Apoi mai era vorba de altă persoană, destul de cunoscută, poet şi publicist, închinoviat în anii războiului, angajat ulterior în mişcarea Rugul Aprins, care murise până la urmă la Aiud, cu un an sau doi înainte de amnistierea generală a deţinuţilor politici. Mai avea în vedere şi pe altcineva, închis evreu, dar convertit în închisoare la creştinism, şi apoi ajuns călugăr, figură de altminteri admirată şi de mediile culturale din ţară. Ca să nu mai pomenească de altul şi mai convingător, numit, nici mai mult, nici mai puţin, „sfântul Ardealului”, despre care se spunea că săvârşise minuni mari în timpul vieţii, iar după moarte la mormântul său se strângeau zeci de mii de oameni pentru a se ruga şi a-l cinsti. Părintele ştia că are de luptat cu multe obstacole, ştia că insistând îşi va putea pierde la rândul lui o serie dintre privilegii, cu toate acestea nu voia să renunţe la gândul care-l muncea de ani. Sufocat de sanctificările care aveau în vedere doar oameni ai duhului din secolele trecute, prigoniţi la rândul lor, dar cu cât prigoana e mai îndepărtată în timp, cu atât parcă îşi pierde din asprime, dorea să trăiască şi el clipa unei canonizări adevărate, în sensul în care suirea la cer ar fi aparţinut unuia persecutat şi torturat de securitatea comunistă. Nu turcii, tătarii, arnăuţii albanezi ori grofii maghiari, nici chiar papistaşi habsburgici – prigonitorii aceia arătau ca nişte figurine pictate pe pagina cărţii de istorie, ci căpitanii noştri verzi de securitate, români get-beget, chiar şi botezaţi, care la rândul lor în secret îşi botezaseră copiii, de asemenea specimene avea nevoie pentru a dovedi că diavolul nu e o hieroglifă mâzgălită prin terfeloage, ci a lucrat în prezent, continuă să lucreze, diavolul cu coarne şi copite, dar şi cu epoleţi şi cozoroc, acesta copsese grozave încercări pentru odraslele Domnului, încercări cu nimic mai prejos decât cele din trecut, şi de aceea mai degrabă sunt primiţi în sânul lui Avraam cei puşi acum la cazne decât strămoşii stafidiţi în văgăuni uitate de lume. Părintele Emilian credea că judecă drept şi măcar unul singur dintre cei chinuiţi şi ucişi în puşcăriile româneşti ale veacului tot merită să urce la cer. Măcar unul… Ştia că Sanctitatea sa Ioan Paul al Doilea beatificase şi canonizase majoritatea prelaţilor spanioli martirizaţi în timpul războiului civil iberic. I se părea oleacă de exagerare în zelul răposatului suveran, dar mai bine aşa, spunea el, decât atâta indiferenţă ca la noi, se umflă precum cozonacul abdomenul episcopilor noştri, dar nu li se înfiripă o lacrimă în colţul pleoapelor spre pomenirea celor morţi sub nasul lor. Iniţiase astfel şi campania „din temniţe în sinaxare”, prin care dorea să obţină şi o solidaritate civică, doar-doar o înmuia inima de piatră a Sfântului Sinod. Chiar dacă exista riscul să-l zboare din parohie la Cucuieţii din Deal, îşi va duce până la capăt gândul. De aceea strânsese o documentaţie bogată şi era convins că merge pe calea cea bună, când, de ceva vreme, observase că are la sfânta liturghie un nou enoriaş.
Cu uşurinţă a băgat de seamă că omul nu prea e deprins cu cele bisericeşti, că intrat în biserică nu prea ştie unde să stea, în stânga sau în dreapta, în faţă sau în spate, nu ştie ce să facă cu mâinile, uneori a fost tentat să le vâre în buzunar, ceea ce era nepotrivit, sau să le ducă la spate, la fel de neinspirat. Când se închinase făcuse sfânta cruce la repezeală, ca tot omul de pe stradă, cumpărase lumânări şi de asemenea nu ştia unde să se ducă pentru a le aprinde. Auzind Crezul încercase să spună vreo două versuri, dar se poticnise, totul culminând în final când, mai mult luat de valul credincioşilor decât din proprie iniţiativă, s-a dus la miruire şi s-a trezit în faţa părintelui Emilian, fâsticit din cale afară şi aproape că a schiţat un gest de apărare în clipa în care preotul l-a atins pe frunte şi a lăsat acolo pecetea indelebilă. Era nostim cetăţeanul, doar că la predică asculta cu urechile ciulite, ceea ce era demn de toată lauda. Aşa s-au cunoscut. Părintele s-a apropiat până la urmă de el şi l-a invitat să vorbească. A aflat astfel că în biserica lui de ceva vreme venea ditamai fizicianul, unul dintre cei selectaţi în Programul de la Geneva pentru realizarea megaexperimentului nuclear. Se emoţionase părintele fiindcă tot mai rămăsese în el un strop de vanitate, iar când distinsul fizician, care răspundea la numele de Urseanu, a apărut însoţit şi de un cetăţean american, a crescut mai abitir mândria în vrednicul nostru popă. Te pomeneşti că sectantul – ce ar fi putut fi altceva? – o vrea botez, sunt destui din ăştia care aleg în ultimul ceas calea cea dreaptă. Fără să pregete, chiar de la a doua întrevedere le prezentase iniţiativa sa, dorind cumva să le solicite sprijinul. Numai că tam-nesam, imediat după ce el le mărturisise planurile sale, venise rândul străinului să vorbească şi să nu se mai oprească, le vorbise despre familia lui, despre faptul că dinspre tată este polonez, că acela fugise din ţară după război, nimic senzaţional, aceasta până în clipa în care sub ochii lor, ai lui şi ai fizicianului, a început să se deseneze o istorie ameţitoare. Cum adică? Bărbatul acesta, care în ziua de 11 septembrie 2001 făcuse fotografii, din cauza cărora avusese de suferit, era fiul individului în locul căruia decisese să moară Maximilian Kolbe? Numele îi era binecunoscut preotului. Ştiuse încă din studenţie că în timpul războiului mondial un prelat polonez romano-catolic fusese închis la Auschwitz, iar acolo… Dar mai mult decât persoana preotului îl impresionase dintotdeauna cel salvat. Ce fel de om fusese? Cum de avusese aşa un noroc? De ce-l alesese tocmai pe el Kolbe pentru a-l salva? Şi iată că peste ani şi ani destinul i-l aducea în faţa ochilor chiar pe fiul acelui cetăţean norocos.
– Îl cunosc pe fratele lui, a adăugat atunci Gabriel Urseanu, fizicianul român. Lucrăm împreună la Geneva.
Prea uşor se legau firele ca într-o împletitură sau o tapiserie a unui artist care nu ştie să-şi camufleze intenţiile. Părintele ridicase puţin mâinile, mult prea uimit în faţa nebănuitei sau prea facilei deconspirări. Americanul a zâmbit văzându-l neajutorat. Staţi liniştit, uneori aşa se întâmplă.Venim unii în întâmpinarea altora ca nişte săgeţi trase de arcaşi orbi. Fratele meu, de exemplu, nu ştie nimic din toată istoria. Tata m-a ales numai pe mine şi mi-a pus în braţe tot secretul, convins că-l voi crede. Şi aceasta fiindcă la rândul lui a crezut două babe nebune. Dacă ele n-ar fi fost, n-am fi aflat nimic…
În faţa surprizei, documentele strânse de preot pentru canonizarea contemporanilor parcă se chirciseră şi se împuţinaseră. Povestea se decojea ca un fruct ale cărui pieliţe cad una câte una până dezvăluie miezul gustos, pulpa fierbinte, nucleul de aur şi carne al miracolului.
Pe cele două babe nebune le chema Anya şi Krystina şi în delirul lor pretindeau că provin din spiţa contelui Stanislaw Poniatowsky, amant al Ecaterinei a II-a, ţarina hormonilor clocotitori. Acela fusese iubitul temutei împărătese, se tăvălise în aşternuturile ei de mătase pătate de supeuri abundente, sărutase faţa cearceafurilor parfumate pe care ţarina beată trasase harta viitoarei împărţiri a Poloniei, cea de-a treia şi ultima, după care regatul trufaş al Jagellonilor a încetat să mai existe. Scufundat în foşnetul dantelelor, topit în licoarea vinurilor dulci aduse din sudul aceleiaşi Rusii lacome, cu buzele mânjite de creme de ciocolată şi sugrumat între şoldurile iubitei sale, acel nobil stricat nu a mai avut putere să se împotrivească destinului şi nici nu avea de unde să ştie că peste mai mult de două sute de ani două gemene nebune şi caste, fugite în lume şi închise într-un azil, aveau să afirme că, înrudindu-se, soarta lor urgisită îşi avea originea tocmai în patimile şi desfrâul său. Contele ştiuse să-şi trăiască plăcerea până la capăt şi din când în când privea letargic într-o oglindă magică veneţiană unde toate obiectele apăreau răsturnate, ca într-un spasm oniric. Peste chipul ţării sfâşiate nu mai putea să răstoarne decât aceeaşi cupă umplută cu ciocolată, ca o mocirlă ce îneca rănile necicatrizate. Istoria Poloniei coborâse în noapte. Tatăl meu, a continuat americanul, le-a adus acelor femei o neaşteptată consolare deoarece doar el le-a crezut şi nu le-a luat în derâdere confesiunea. În acel autobuz care plecase atunci spre nord, spre Marile Lacuri, le-a lăsat să vorbească, le-a privit tot timpul cu indulgenţă şi afecţiune, nu le-a repezit şi până la urmarea răbdarea i-a fost răsplătită.
Una dintre cele două gemene, Anya, participase la liturghia pe care Maximilian Kolbe o slujise în biserica din parohia sa de lângă Varşovia, Niepokalanow. Era o duminică luminoasă şi caldă de august şi cine oare dintre participanţi bănuia că este ultima, deoarece peste câteva zile, în mijlocul săptămânii care urma, pe 1 septembrie, începea războiul? Ultima liturghie slujită înainte de sfârşit, nu-i aşa că atunci sfintele daruri strălucesc mai puternic? Totul este altfel, intens, vibrant, suprafiresc, şi într-adevăr atunci a avut loc ceva care s-a situat mult deasupra firii omeneşti. Punctul culminant al liturghiei nu s-a dezminţit. Atunci, aşezat în faţa altarului, îmbrăcat tot în alb, Maximilian Kolbe, ca un lăncier al duhului, nu a mai fost obligat, conform ritualului, să ridice darurile fiindcă acelea s-au înălţat de la sine, realizând o levitaţie graţioasă în spaţiul saturat de lumină al catedralei. Anya s-a aflat acolo înăuntru şi a văzut totul cu ochii ei.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
