Gabriel Urseanu nu se înălţase chiar în al nouălea cer de bucurie când aflase că va fi vizitat de scriitorul american cunoscut departe, în Hamilton, la „Câmpul Românesc”, unde băuse peste măsură. Aflase despre individ că fusese marginalizat la el în ţară deoarece în ziua cumplitelor atentate fotografiase nefericiţi care se aruncau de la etaj ca să scape de foc şi fum, ceea ce pentru spiritul optimist de peste Ocean era curată blasfemie. Îi spusese şi Stelianei cum stăteau lucrurile, aceasta făcuse ochii mari şi nu se abţinuse. Tâmpiţi sunt americanii, frăţioare, observaţie sinceră care o făcuse chiar simpatică în ochii lui, ajutându-l astfel să mai uite de neînţelegeri. De altminteri, erau momente când menajul lor funcţiona destul de bine. Ea se socotea o franţuzoiacă pur sânge, fie şi născută în judeţul Prahova, şi considera că tot ce aparţine Hexagonului poate avea pondere culturală.Trecuse ceva vreme de când se cunoscuseră. Pe atunci femeia luase hotărârea s-o rupă cu România, nu mai citea decât cârţi şi reviste franţuzeşti, nu urmărea decât TV5 şi Arte, la facultate le vorbea studenţilor doar în franceză, aşa că bieţii nătărăi care nu prea ştiau limba lui Voltaire o dădeau din colţ în colţ. Mai ales când avea ore la „Petrol şi gaze” viitorii sondori nu pricepeau o iotă din turuiala cucoanei şi riscau să pice cu brio examenul de limbă. Steliana visase că după o asemenea asceză va reuşi să plece definitiv în Franţa. Coresponda atât clasic cât şi electronic cu un cetăţean din Montpellier care se pretindea os nobiliar, cu arbore genealogic ramificat înainte de secolul al XVIII-lea. Cine ştie ce-i promisese acela şi ce a descoperit ea în urma unui voiaj, cert este că se întorsese din Franţa profund decepţionată, nutrind în suflet convingerea că bărbaţii, de oriunde ar proveni, tot măgari sunt. Gabriel o cunoscuse într-un asemenea climat al debusolării. După episodul prezervativului se căsătoriseră. În sinea ei femeia încă era convinsă că literele şi filosofia îi corup pe bărbaţi, în vreme ce un fizician, aşa cum era soţul ei, are caracter. El păruse să nu-i înşele aşteptările, doar că în faţa unui pahar de băutură toate ecuaţiile matematicilor superioare se năruiau. Noua descoperire a întristat-o şi mai rău pe tânăra femeie al cărei nas s-a strâmbat şi mai mult, precum aceeaşi crosă a imaginarului hocheist sovietic, şi a înţeles că vocaţia ei e exclusiv aceea a nefericirii. Dar nu divorţa. Mai ales că miza pe fidelitatea lui. Dacă nu mă înşală încă e bine. Judecată corectă, aceasta cu atât mai mult cu cât femeia, în ciuda emancipării culturale, era prin natura ei ataşată de un mod de viaţă tradiţional, care nu se prea împăca cu feminismul agresiv. Doar refuzul de-a avea copii părea s-o scoată din tiparul neaoş. Dar şi aici ea avea argumente, spunând sec tuturor că nu are rost să se complice de vreme ce trăieşte într-o ţară săracă şi hoaţă şi care aşa va rămâne decenii. Gabriel îi respecta punctul de vedere, dar pe măsură ce lunile treceau se îndepărta de ea, pur şi simplu nu-l mai interesa ca femeie, dar nici de o alta nu se simţea atras. Nu mai avea chef de nimic. Bea, ca şi cum în băutură descoperea elixirul Căii Lactee, alt pretext pentru femeie de-a-şi smulge din cap şi ultimul spic al unei vagi intenţii de-a face totuşi un copil. Cum aşa? Cu un beţiv? Cădeau apoi amândoi într-o singurătate rece. Lui îi convenea această stare de spirit. Când îl cunoscuse la Hamilton pe Jeff remarcase şi la acela o formă de abstragere care intra în consonanţă cu delăsarea proprie. Se uitaseră unul la altul curioşi. Americanului nu-i venea să creadă că un fizician atomist poate fi beţiv, iar românul privea sceptic marginalizarea sa din cauza unei banale opţiuni profesionale. În locul compatrioţilor dumneavoastră v-aş fi dat premiul Pulitzer, aţi făcut o fotografie excepţională. Până să ajungă să-i spună, se îmbătase. Seara punea repede stăpânire pe acele meleaguri împădurite. Delirul bahic luase apoi amploare în jenant contrast cu ambianţa de reculegere inspirată de câteva personalităţi teologice, politice, militare, ale căror busturi cioplite în lemn exprimau mândria acelui „Câmp Românesc” cu micul lui grup de exilaţi. Nu şi-a amintit mare lucru după beţie. Steliana nici nu l-a mustrat prea sever cum făcuse în dăţile anterioare. Întorşi în ţară au vorbit din ce în ce mai puţin şi doar prin intermediul micului ecran. Se uitau la programele de actualităţi şi comentau ştirile. Într-o seară ea a tocat informaţia potrivit căreia o puştoaică de 13 ani, bolnavă de leucemie, s-a judecat cu statul britanic şi şi-a obţinut dreptul la euthanasiere. Cazul i se părea remarcabil. Se înroşise Steliana toată la faţă, ca un curcan, nasul strâmb devenise stacojiu şi aproape că vocifera, declarând că în Ţara Românească aşa ceva nu ar fi posibil, că aici individul nu se bucură de niciun respect, că nu şi-a câştigat autonomia, subordonat în continuare cutumelor, colectivităţii, familiei, dracu’ să le ia de juguri, ce mai era la gura ei, uitase că e acasă, în mica vizuină personală, şi se visa la o întâlnire publică, cu auditoriu şi susţinători. Gabriel nu-i înţelesese niciodată patosul şi poate în acea seară şi gafase fiindcă ce-i venise lui să-i spună că vor fi vizitaţi curând de scriitorul american cunoscut în Canada, etc., etc… Vestea a paralizat-o pe femeie care aproape că uită ce mai avea de spus. Dar ce vrea de la noi? se întoarse spre bărbat. Nimic, să ne vadă, ridică el din umeri, şi într-adevăr discuţia lor alunecată într-o asemenea direcţie nu mai avea sens. Vremea se răcise pe atunci brusc şi chiar mirosea a iarnă. El iubea plimbările lungi prin parcuri, iar de câteva ori o convinsese şi pe Steliana să-l însoţească. Dar aceasta fusese odinioară, in illo tempore. Plimbări lungi, binefăcătoare, uneori se lungea pe o bancă, lăsa capul pe spate şi privea cu nesaţ cerul, ireal boltit deasupra lui. Ştia că acolo departe nu mai e nici spaţiu, nici timp, orice măsurătoare făcută jos pe pământ acolo nu mai e valabilă, materia se pulverizează şi capătă o graţie spectrală. Mintea lui de fizician, înălţând biserici lipsite de Dumnezeu, trăia stimularea unor asemenea viziuni galactice, care-l lecuiau de toate neajunsurile trăite în lume. Uneori, după ce bea o bere, se trezea pe buze cu o observaţie cam nelalocul ei, dar candidă, de parcă ar fi confirmat numele de arhanghel primit la botez… Cine alţii decât fizicienii vor face marile închideri şi deschideri ale viitorului? În locul spadelor de foc vom avea acceleratoare de particule prin care vom pune în evidenţă paradisul ascuns. Dacă era de faţă, Steliana îl lăsa să bată câmpii, dar în alt fel îi admira. O fascina domeniul fizicii teoretice, iar la un moment dat avusese ideea să scrie împreună un tratat interdisciplinar, ea aducea pe masă „umanioarele”, el, ştiinţa cea mai avansată, luându-l drept exemplu pe Basarab Nicolesco, savantul literat, minte iscoditoare, cuget viteaz. Venise omul odată la catedra lor de limbi romanice şi le vorbise cucoanelor de acolo despre raporturile dintre teoria cuantică şi poezia modernă, ce mai deliciu intelectual savurat de Steliana, cu atât mai mult cu cât nu se abţinea să nu observe cum li se prelinge prostia pe faţă colegelor de catedră, ca o dâră de fard inferior, tocmai fiindcă nu înţelegeau nimic din fineţea demonstraţiilor. Din păcate, de acel proiect s-a ales praful, Gabriel nu o susţinuse. El ştia fizică, dar ca în transă, când îi venea inspiraţia, în rest se purta absent, fără tragere de inimă, nu avea forţă. De ce dracului nu era în stare să divorţeze? Poate fiindcă auzea mereu bâiguirea enervantă a strămoşilor: altul mai bun, fată, nu găseşti. Ce o să faci? O să trăieşti singură toată viaţa? Ce femeie e aia fără bărbat? Spumega de furie în faţa unor asemenea stavile. Era, fir-ar să fie, o româncă, o ţărancă, fata de la ţară, care, chiar dacă îşi mobilase mintea cu literatură franţuzească, fusese arată de morala străveche şi brazda din suflet sângera. Se uita şi ea din când în când la cer, dar nu pătrundea o iotă din pretinsele taine ale universului. Gabriel îi spusese că aparenţa cerului înşală în sensul în care modelul staţionar e iluzoriu deoarece galaxiile au linii de fugă. Universul nu stă pe loc, doar noi avem iluzia nemişcării, dovada cea mai bună că suntem foarte limitaţi… Se pricepea el în ceasurile lor bune s-o îmbrobodească, s-o excite intelectual, să-i aducă în faţa minţii idei la care nu ar fi avut acces. Ce ştia ea despre teoria relativităţii? Despre raportul dintre masă, viteză şi energie? O simplă ecuaţie sprijină precum Atlas creaţia animatelor şi inanimatelor. Din clipa în care Einstein a spart plafonul newtonian, nimeni nu a mai putut să aibă viaţa dinainte. Degeaba au mai fost copii botezaţi, degeaba s-au mai slujit liturghii, în faţa teribilei dezvăluiri, bisericile au scâncit neputincioase. Intrau şi ele în paradigma infinitului primejdios, cu adevărat luciferic. Intuiţia savantului a determinat o serie de invenţii epocale care au zdruncinat secolul XX. Şi când te gândeşti că e născut în acelaşi an cu Stalin, 1879! Două puteri copleşitoare au ţâşnit din magma indeterminată şi au pus la cale pe de o parte dezintegrarea, pe de alta, compactarea lumii. Ehe, ştia Gabriel s-o vrăjească, mai lasă-mă în pace, bărbate, nu mă ameţi!
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
