Imi este foarte greu sa scriu cuvintele. Le-am citit cu litere mari pe prima pagina a unei reviste, am mers, impreuna cu cei cativa prieteni care au mai ramas, din Bucuresti la Tohanii Vechi si totusi, scriindu-le eu, am ciudata senzatie a ireparabilului produs abia cand le astern aici. As fi lasat timpul sa mai treaca. Pentru ca apele negre, involburate sa se reaseze in albia lor fireasca si sa pot desena, din nou, chipul viului asa cum se reimagineaza el din cartile sale. Si pentru ca, la disparitia unui om, se spun atat de multe vorbe fara rost, patetice, gaunoase, incat parem a-i mai lua inca o data sansa de a fi fost viu. Dar si pentru ca e prea mult!
De catva timp incoace, gasesc mai in fiecare saptamana atacuri directe sau mai voalate la adresa generatiei optzeci. Nu ma deranjeaza. Dreptul la opinie este garantat, iar la noi libertatea - inclusiv cea de exprimare - nu se asociaza asumarii responsabilitatii faptelor si vorbelor. Unele reactii sunt, omeneste, de inteles. Probabil ca autorii lor nu au avut jucarii in copilarie, nu erau primiti in echipele de miuta decat la schimb cu trei de 11 m, iar abecedarul li s-a parut cea mai grea carte a lumii, pentru a carei descifrare iti trebuie mai mult de-o viata.
A-ti asuma absenta studiilor ca pe-o aura de martir, de revoltat sau de disident e-o prostie la care pot consimti doar cei care, asemenea lor, mai cred ca orizontul vast cultural perverteste junele talentat.
Eu nu vad in faptul ca am pornit cu "Olecuta" - cum era poreclit - in acelasi timp in clasa I, iar pe cand noi terminam a opta el se straduia cu a treia, un gest al unui spirit rebel, ci cu totul altceva. Adica exact ceea ce este.
Frustrarile culturale sunt, asadar, de inteles. Ele iau forma unor reprosuri aberante, multe dovedind mentalitati, apucaturi ce frizeaza grotescul.
Spre a argumenta acuza de politica de grup, agresiva, castratoare pentru cei din alte directii literare, un X da exemplul Editurii Paralela 45, care i-a publicat pe optzecisti, a scos un dictionar al acestor scriitori, a tiparit antologii de texte etc. etc. Editura Paralela 45 nu e un bun al intregului popor, domnu' sef, e o initiativa si o proprietate particulara, iar Calin Vlasie nu primeste indicatii de tiparire de la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Eu, unul, nu cred ca autorul unei astfel de ineptii este de tot cretin, dar probabil ca furia ii intuneca si bruma de bun-simt care ar trebui sa guverneze chiar si intr-un atac. Nu am practicat nici o politica de grup, in afara prieteniei literare care ne-a legat vreme de mai bine de trei decenii. Aparitia "Desant"-ului a fost un gest al acestei prietenii, nicidecum o incercare de a ne strecura sub scutul comun. Multi dintre noi debutaseram, ne croiseram un drum pe cont propriu. Si nu fusese deloc un drum usor. Ba, dimpotriva, cartile ne erau obstructionate, amanate si dispersate, tocmai spre a nu fi evidenta aparitia unei noi paradigme culturale. De altfel, nu am publicat nici un manifest, criticii se fereau sa ne asocieze, iar atunci cand o faceau, se limitau la asemanari formale. Din 1986 se impusese embargoul pe cartile noastre si nu stiu ce s-ar fi intamplat cu noi fara momentul decembrie 1989. O anume discretie ne-a impiedicat si sa ne ridicam in slavi unul pe altul in interviuri, cronici sau pe alte cai, asa cum vad ca se practica in zilele noastre.
Ceea ce ma indigneaza insa este repetata - pana la obsesie pentru unii - afirmatie a privilegiilor de care am fi beneficiat. Aceste privilegii au insemnat ani de liceu si de studentie petrecuti in camine si facand banda la cantine (daca cineva isi mai aminteste ce insemna asa ceva), pentru ca banii de pe cartela de masa erau dati pe carti; au mai insemnat repartitii prin toate cotloanele tarii ca profesori amarati, inghitind toate mizeriile lumii pe naveta sau acceptand chiar slujbe de muncitori necalificati; au insemnat munca extenuanta dupa 1990 spre a duce la implinire proiecte culturale de mare anvergura, scrierea cartilor si profesionalizarea prin obtinerea de doctorate. Nimeni nu a apucat calea oportunismului intrand in politica si devenind, ca unul care ataca optzecismul chiar inainte de '89, traseisti politici: de la taranisti la pedeseristi, de la cederisti la peremisti. Nici unul nu s-a oplosit ca bugetar prin ministere, guvern sau presedintie spre a face si desface noduri administrative. Probabil ca aceste "privilegii" le-au macinat sanatatea.
Avea dreptate George: trupul stie mai mult pentru ca a dus tot greul vietii in care a trait. Din cei zece cati am pornit la drum, trei nu mai sunt: Mircea a disparut inainte de a implini 48 de ani, Ioan - inainte de 55, George - inainte de 57. Este chiar atat de firesc? Este acesta un semn al binelui pe care l-au trait? Nu cer nici un fel de clementa, nici un fel de induiosare a spiritului critic vizavi de proza, poezia, eseistica, studiile generatiei optzeci. Cer ceva mai mult: bun-simt in afirmatiile pe care multi le pun in circulatie. Decenta, daca nu se poate infranarea frustrarilor si revarsarea unor invidii vecine cu ura. Din nefericire, rabufnirea acestor resentimente le-a amarat unora tocmai clipele de dinaintea trecerii lor in lumea "fara durere si intristare". Cred ca durerea pricinuita de-un text de-o rautate gratuita, publicat cu doar o zi-doua inaintea disparitiei sale, a fost dusa de Ioan Flora chiar si in acea lume: era cartea propriei sale treceri, era o premonitie tragica pe care cineva o arunca in derizoriu.
De aceea, imi este si atat de greu sa scriu si sa constientizez: bunul prieten Gheorghe Craciun nu mai este. Nici el nu mai este!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
