Diplomat cu studii juridice si de relatii internationale, asistent al ambasadorului Romaniei la Washington intre anii 1968 si 1972, redactor la Radio China International in perioada 1976-1979, George Albut are un rafinat talent de povestitor, surprinzand cu acuitate tuse din pitorescul unor calatorii memorabile: China de dupa Mao, Washington-ul deceniului sapte... Aceste confesiuni ar putea deveni un roman. (Marcela Gheorghiu)
Liber si rasfatat la Washington
Daca ar fi sa scriu povestea vietii mele, cartea ar purta, fara indoiala, titlul "Figurantul". Nu am fost altceva decat un figurant pe marea scena a vietii si cu atat mai mult in diplomatie. Eu vin dintr-un segment al corpului diplomatic roman intrat in MAE la mijlocul anilor '60, cu studii universitare "la zi" si cu o specializare in relatii internationale care astazi s-ar numi, desigur, masterat. Generatia mea isi datoreaza lansarea si cariera academicianului Mircea Malita, la vremea aceea adjunct al ministrului de externe Corneliu Manescu, ambii-amandoi, cum ar zice unii, interesati sa innoiasca acest corp diplomatic, ramas in mare masura asa cum l-a debarcat din camioane tovarasa Ana (e vorba despre Ana Pauker, n.r.)... Este adevarat ca, la inceputul anilor '60, au fost angajati in minister si absolventi ai Institutului de Relatii Internationale de la Moscova, scoala de altfel de mare prestigiu nu doar in "lagarul socialist", dar input-ul de cadre astfel calificate era insuficient si nu se potrivea cu gandirea nationala a liderilor de la Bucuresti... Dupa o inevitabila ucenicie in cotloanele ministerului, la Arhive, Directia Tratatelor si o directie de relatii unde am fost distribuit ca tanar atasat, iar apoi pe la casele de oaspeti ale guvernului, detasat pe langa premieri ori ministri de externe occidentali care tot veneau si veneau sa relanseze relatiile cu o Romanie ce dadea semne incurajatoare cum ca se vrea independenta si doritoare de progres economic, in decembrie 1968 am fost trimis la Washington, la dispozitia ambasadorului Corneliu Bogdan, si el nou in post, un personaj fascinant, care avea sa devina, in scurta vreme, o institutie in peisajul diplomatic sofisticat al capitalei americane. De numele lui sunt legate reusite ca vizitele lui Nixon la Bucuresti si ale lui Nicolae Ceausescu la Washington, negocierile pentru obtinerea clauzei natiunii celei mai favorizate, intermedierea contactelor SUA cu Vietnam si China si multe altele. Vorbind onest, cum zic yankeii, tot ce stiu in profesia in care am servit timp de peste trei decenii am invatat de la acest om. A fost o experienta acaparatoare si o sansa unica sa alerg un maraton diplomatic alaturi de un asemenea profesionist al artei dialogului si persuasiunii, in fata caruia usile Casei Albe, Congresului, Departamentului de Stat, dar si alte usi, ale saloanelor "mogulilor" (ca sa folosesc un termen proaspat consacrat la noi), ale marilor doamne si ale actritelor celebre erau mereu deschise. Momentul de disperare si glorie al Romaniei - august 1968 - se consumase, dar uimirea si simpatia pentru noi dura si avea sa mai dureze ani buni, iar la Casa Alba presedintele Nixon, in plina putere, era preocupat sa-l sprijine pe micul disident comunist de la Bucuresti. Dupa despartirea de Washington si de atmosfera cu totul speciala a acestei mari capitale - in care, desi am muncit pe branci, m-am simtit rasfatat si liber, fericit la culme ca eram diplomat al unei tari care, nu-i asa, avea premisele si, mai presus de toate, sprijinul marii Americi pentru a se transforma intr-un taram al libertatii -, am revenit in tara plin de sperante, marile sperante, pentru a ma trezi brusc din visele mele. Si pana sa ma dezmeticesc, am ajuns iar la inceput de cariera, de data asta referent in CCES, cum rebotezase Ceausescu Ministerul Culturii...
China de dupa Mao
Afland de la directorul meu, Vasile Ileasa, ca partea chineza solicitase, in mod repetat, un om de condei de la vreo editura pentru a lucra la Radio Beijing si ca nu se inghesuia nimeni sa plece intr-o tara lovita de mari seisme politice, dar si naturale, m-am oferit voluntar. Desigur, nu a fost simplu, a durat vreun an pana am obtinut diversele aprobari, dar in cele din urma am ajuns in capitala Chinei. O provocare pentru mine, careia trebuia sa-i fac fata in conditii dificile, intr-un moment cand societatea chineza se regrupa, dupa moartea lui Mao, si incerca iesirea din revolutia culturala, care numai culturala nu a fost. Timp de aproape trei ani, am trait o experienta unica. Lucrand zi de zi, cot la cot, in doua redactii, cea de la Radio, si cea de la revista China, cu colegi chinezi, ei insisi prinsi in valtoarea evenimentelor ce anuntau definitiva despartire a Chinei de o epoca foarte contorsionata si, as numi-o, tragica, am reinvatat abecedarul teoriei statului si dreptului socialist, pe viu, altfel decat mi-l insusisem candva, student cuminte, pe bancile Facultatii de Drept din Cluj, de la profesorul Ioan Ceterchi. Am fost martorul unor miscari uluitoare, care au dus la arestarea omnipotentilor pretinsi succesori ai lui Mao si revenirea in scena a "micului" Deng (cum il alintam noi), arhitectul Chinei de astazi, al carei ritm de dezvoltare economica sperie lumea. Si ce va mai urma... Pentru mine, clipa petrecuta in China - acei trei ani, 1976-1979 - a fost, din multe puncte de vedere, decisiva. Ca roman "uitat" de ai mei intr-un univers cultural fabulos, pe care l-am descoperit dincolo de ce aveau grija sa ne ofere autoritatile tutelare ale corpului de experti straini ce lucrau pentru guvernul chinez, am fost ajutat cu generozitate de colegii mei sa inteleg o farama din sufletul chinez, iubitor de frumos si armonie. Am tradus impreuna poeme, am dezbatut literatura, am pus lumea la cale, asa cum visam noi ca va fi intr-o zi. Erau persoane cu totul si cu totul remarcabile, delicati iubitori de literatura, de opera chineza, de caligrafie sau muzica, dar si eruditi intru ale culturii romane, unul dintre ei, Li Jjayu, fiind deja de tanar un traducator de exceptie din literatura noastra.
Cantonati in sfera politicului si interesati doar de miza imediata a luptei pentru putere ce se desfasura chiar sub ochii lor, colegii mei de la Ambasada Romaniei ma priveau circumspect ori de cate ori le treceam pragul. O faceam, ce-i drept, foarte, foarte rar, pentru ca aduceam cu mine ceva din aerul proaspat care incepuse sa bata tot mai imbietor la Beijing, aerul marii primeniri, al eliberarii de dogmele si demonii trecutului imediat. Am avut in aceasta aventura a cunoasterii ca tovarasi de drum un grup mare de prieteni din toate colturile lumii, ajunsi si ei, prin intamplarea vietii (ce frumos imi suna aceasta sintagma!), experti straini in diverse institutii chineze, de la radio la universitati, edituri, institute stiintifice s.a. Existenta mea chineza, in acei ani de mare incordare pentru gazdele mele generoase si rabdatoare, ar merita rememorata intr-o carte, nu de factura politica ori reportericeasca, ci intr-un roman. Doar sa ma fi daruit Domnul cu o farama de talent si cu mai multa harnicie...
Avanpremiera la episodul "Budapesta"...
Revenit in tara de la Beijing, mi-am gasit refugiul la Asociatia de Drept International si Relatii Internationale, la Casa Titulescu, institutie conceputa de creatorii ei, Corneliu Manescu si Mircea Malita, ca o placa turnanta a contactelor neoficiale cu lumea politologilor, cercetatorilor, dar si a diplomatilor din alte tari, un think tank al vremii, care a functionat excelent chiar si in anii duri ai dictaturii lui Ceausescu, gratie abilitatii unui director de exceptie, Nicolae Fotino, istoric si fost diplomat, a carui amintire o pastrez cu dragoste. Doi ani, cat am functionat aici ca redactor, caci editam si o revista, am fost asociat in proiecte si dezbateri, mese rotunde si dialoguri de inalta tinuta, cu personalitati romane si straine. Pentru o vreme, drumul meu s-a intersectat cu oameni ce aveau sa devina, peste un deceniu, politicieni de prima marime in Romania postcomunista.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
