Cea mai dureroasă experienţă - extrem de pregnant figurată în întregul jurnal - e aceea a dedublării. Pierderea inspiraţiei echivalează, înainte de toate, cu un "infarct creator" sau cu "cecitatea psihologică" absolută. Expulzat violent din literatură (Cărtărescu n-a renunţat nicio clipă la ea, ci invers, ea s-a debarasat de el ca de o carcasă goală), diaristul regresează într-o stare sub-umană, îşi pierde facultăţi elementare, capitulează în faţa unei bizare afazii: "E de necrezut, nu mă pot obişnui cu prostraţia asta a minţii mele: sunt aproape un idiot, inclusiv moral; în cele mai obişnuite discuţii, la o terasă, nu-mi mai aduc aminte numele cele mai uzuale şi cuvintele de vocabular activ. Uit frazele înainte de a le formula bine. Sunt ca un cardiac sau un bolnav de rinichi: văd cum totul se ruinează şi nu pot face nimic, căci acum şi organul care «mă» conţine şi pe care-l confund uneori cu mine însumi (creierul meu care conţine mintea care mă conţine) se arată la fel ca celelalte: centrifug, independent, inervat de o putere străină". Cei care l-au acuzat pe prozator de grandomanie au fost neatenţi şi nedrepţi. Pentru că, pe de o parte, scrie pasaje care demonstrează foarte clar că cel dintâi detractor al lui Cărtărescu rămâne, totuşi, el însuşi: "Nu pot să-nţeleg, nu pot să mă-nţeleg. Nu se poate să fiu eu cel de acum. Dementul ăsta. Mă desolidarizez de mine, mă reneg. Dac-aş avea curaj, m-aş anihila". Sau: "Sunt plictisit şi exasperat de frazarea mea, de clişeele mele, de scleroza adâncă a minţii mele şi-a imaginii mele de sine"; "Dacă n-aş avea permanent dispreţul ăsta pentru parazitul în care m-am transformat, aş spune că viaţa nu mi-e insuportabilă". Pe de altă parte, infatuarea atât de mult imputată e perfect compatibilă cu viziunea neo-romantică, evidentă la Cărtărescu încă din primele texte (doar stratul de relativism postmodern de la suprafaţă a înceţoşat-o cumva), a scriitorului posedat de o forţă supranaturală. Astfel încât, atunci când scrie fraze deşănţate despre propria operă, el face mai degrabă elogiul acestei puteri nevăzute, care l-a părăsit total de curând. Nu mitul creatorului absolut, atotputernic şi totalitarist, à la Breban, ci mai degrabă cel al scribului "cu puterile ajutate" de metafizic e predominant la Cărtărescu. De aici şi teoria paradoxală a scriitorului "mare" nu ca un original absolut, ci ca un copiator de geniu: "E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originalii".
Această fractură dureroasă - trăirea pe viu a decăderii din sine - explică perfect atitudinile contradictorii ale scriitorului atât faţă de propria operă, cât şi faţă de receptarea ei. E nemulţumit de propriul lucru în timp ce scrie "Orbitor" 3 (destule calificative depăşesc severitatea criticii de după: "scremere neputincioasă", "ciulama onirică groasă"), însă e gata să-l decreteze compensativ la naştere, cum fac părinţii cu copiii cei mai năpăstuiţi, drept operă demnă de volumele anterioare. Se supără şi când e criticată "De ce iubim femeile", cartea de compromis mediatic, şi când e lăudată, de vreme ce ea dă întreaga măsură a posibilităţilor celui decăzut. Dacă îşi înfierează cu violenţă criticii, e pentru că pun degetul pe o rană deschisă. Îi detestă, aşadar, pe cei care-i observă sterilitatea actuală, dar şi pe admiratorii cărţilor trecute, scrise de Celălalt, de M. C. Astfel încât, dacă e în război cu toată lumea, e pentru că autorul "Zen"-ului e într-un război dur şi neconcesiv cu el însuşi, care-i macină creierii şi-i distruge consecvenţa în (auto)valorizare. Nu de ipocrizie e vorba aici, ci de drama reală a celui care mărturiseşte din toţi rărunchii: "sunt sătul de mine până-n gât". Mizantropia de care suferă în ultima vreme - un tip ciudat de singurătate suficientă sieşi, cum frumos se exprimă scriitorul - nu e nici ea simptom al dispreţului de geniu neînţeles la adresa contemporanilor, cât complex, frustrare, spaimă de a se afişa cu sufletul amputat în faţa celorlalţi: "Cum nu mai sunt şi nu mai ştiu nimic, mi-e frică până şi de cursurile de la facultate, de ieşirile în public, de discuţiile private. Au să-şi dea seama că nu mai fac decât să mă perpetuez fără sens, ca o carcasă de insectă uriaşă". Strâns legată de această retractilitate în relaţiile sociale e şi teama de impostură, gap-ul tot mai adânc, pe zi ce trece, dintre reputaţia în continuă ascendenţă şi eficienţa tot mai slabă în scris. Sigur că prozatorul ar putea să-l reducă destul de uşor printr-o mai bună gestiune a expunerii publice, însă motivele pentru care n-o face rămân strict personale şi nu intră în sfera niciunui comentariu critic. De notat însă că Mircea Cărtărescu e primul scriitor român devenit vedetă media sau produs capitalist - şi care se confruntă de aceea pe cont propriu, fără posibilitatea de apel la tradiţie, cu toate dilemele morale ce decurg din această ecuaţie. Ceva din blocajul lui creator provine cu siguranţă din sentimentul de alienare, de produs în serie - cu totul opus nu doar ethosului scriitoricesc de la noi, definit permanent în contrast cu valorile pieţei, ci şi individualismului neoromantic al imaginarului său: "Apar la numeroase televiziuni, simbol vid şi multiplicat la nesfârşit precum cutiile de supă Campbell. Nimeni, including me, nu mai ştie măcar un vers sau un titlu dintre ale mele, dar sunt o «personalitate culturală»".
În încercarea de a surmonta abisul dintre imagine şi fond (scriitorul rămâne chiar şi aici un High Modernist), Cărtărescu se înfruntă nu doar cu marele zeu al inspiraţiei sau cu dilemele grave de identitate, ci şi cu demonii mici, de zi cu zi, ai obişnuinţei. Mai în glumă mai în serios, niciodată n-a fost mai expresiv descris la noi infernul mărunt al tabieturilor scriitoriceşti cotidiene care amână totuşi scrisul propriu-zis. Numărul cafelelor, dependenţa de internet sau doar de laptop (al cărui motoraş fin sperie totuşi concentrarea), tentaţia permanentă a plus-confortului la masa de scris erodează toate, pas cu pas, disponibilitatea creatoare. Până într-atât, încât, fără un rând înnegrit la sfârşitul zilei, prozatorul devine un zombie, captiv al acestui mediu aparent primitor, dar perfid şi ispititor. Ca să capete curaj şi chef de scris, Cărtărescu nu invocă doar rugăciuni abstracte, ci se foieşte permanent, se mută dintr-o cameră în alta, dintr-o casă în alta, dintr-o ţară în alta. Toate schimbările de mediu de-a lungul celor şapte ani surprinşi în jurnal sunt legate, de altfel, de încercarea de îmblânzire a muzelor şi de recuperare a identităţii de scriitor. Singurul interval de scris propriu-zis din cei şapte ani e legat de bursa de la Schloss Solitude, când Cărtărescu finalizează "Orbitorul". Tocmai pentru că se vrea permanent plecat de acasă şi din sine însuşi, prozatorul îşi concepe vila de la Băneasa ca pe o locuinţă de vacanţă, care să imite, măcar ca exigenţă de confort şi de singurătate, palatul nemţesc. Tensiunea şi ritmul jurnalului sunt întreţinute, de altfel, de această permanentă stare de alertă - reportată de la o zi la alta - cu privire la propria productivitate. Dacă "Zen"-ul se citeşte cu mare plăcere (chiar cei mai intransigenţi critici au fost nevoiţi s-o recunoască printre grimase), e pentru că reuşeşte să pună în scenă un excelent thriller al crizei de creaţie, o luptă contra cronometru - cu schimbări tactice şi cu lovituri de teatru - împotriva tuturor relelor care pândesc din umbră meseria de scriitor.
Nu reiau aici pe larg celelalte trei segmente importante care ocupă jurnalul cărtărescian - visele, lecturile de zi cu zi şi viaţa de familie -, ci mă rezum la a spune că ele n-au existenţă în sine, ci sunt legate foarte strict de conflictul central. Transcrierea viselor, multe dintre ele de o frumuseţe "orbitoare", dacă mă pot exprima astfel, nu reprezintă decât încercarea de reconectare la identitatea pierdută. Frenezia cuprinderii lor până la cel mai concret detaliu indică dorinţa secretă a celui intrat în paralizie mentală de a se pipăi, de a mai spune încă o dată că este şi că ceva colcăie încă în adâncuri.
Severitatea cu care tratează cărţile autorilor mari, de la Tolstoi până la Virginia Woolf, indică şi ea o căutare disperată de sine. Mircea Cărtărescu îi poate trata acum de la egal la egal nu atât pentru că nu-şi vede lungul nasului, ci tocmai pentru că, expulzat din literatură, refuzat de inspiraţie, aşa cum se simte, nu mai are nimic de pierdut. Câteodată, diagnosticele foarte dure sunt domolite de constatarea că, în fond, în comparaţie cu propriile posibilităţi actuale, nu doar clasicii, ci şi contemporanii străini în vogă sunt, toţi, remarcabili. Cel gata să-şi asume odinioară competiţia creatoare dezinhibată (căci ce altceva era "Levantul" decât un turnir al diversităţii stilurilor de toate calibrele şi categoriile?) priveşte acum literatura celorlalţi cu resemnare şi cu invidie, ca pe un bun la care accesul i-a fost interzis. Ca răzbunare, poziţia de outsider îi oferă însă, în mod paradoxal, libertatea de a chestiona operele mari din unghiuri curajoase şi puţin frecventate. De aici, şi excelenţa - remarcată de toată lumea - amarelor analize cărtăresciene, asupra cărora nu mai pot insista.
În fine, nici familia nu e deloc rău reprezentată în "Zen". Nu ştiu dacă diaristul îşi preţuieşte la adevărata măsură noua stabilitate casnică, cum i s-a reproşat, însă multe pagini frumoase scrie Mircea Cărtărescu despre ceea ce el numeşte "singurătatea în trei". Domină portretele "homerianului" Gabriel, voinic şi întreprinzător, de care tatăl e cu atât mai mândru cu cât astfel de calităţi l-au ocolit totdeauna - şi numai în fundal se întrevede, în momente de discreţie şi delicateţe maximă, figura Ioanei, alter ego natural al scriitorului. Ceea ce-i sigur, însă, e că autorul "Zen"-ului pune permanent în balanţă şi încearcă să rezolve ecuaţia aproape imposibilă, inexplicabilă pentru el însuşi, dintre depresia creatoare şi idilicul vieţii familiale. Cum se poate ca, atât de pregnante în viaţa lui, cele două să rămână până la capăt nişte universuri paralele? se întreabă - în mii de feluri - acest scriitor profund şi autentic, capabil să-şi externalizeze cele mai incomode dileme, chiar cu preţul de a se oferi drept pradă perfectă cititorului pus pe simplificări: "El şGabrielţ a-mplinit un an şi bucuria mea de a-l avea (de-a mă ţine lângă inimă pe mine însumi la vârsta de un an) n-are nici un punct de legătură cu continua mea nefericire. De fapt, viaţa mea fericită parazitează ca un mucegai pe noaptea compactă a nefercirii mele. Îi iubesc pe Ioana, pe Ionuţa şi pe Gabriel, îi iubesc mult şi cu duioşie. Şi totuşi viaţa mea adâncă e abandonată, risipită".
Am mai scris-o şi când am recenzat "Nimic"-ul: Mircea Cărtărescu e printre singurii scriitori contemporani de la noi îndeajuns de complecşi şi de autonomi încât să-şi poată transforma până şi neputinţa creatoare într-o temă puternică. Urmărirea îndârjită, dar lucidă, a acestei drame în toate inflexiunile şi raporturile posibile, până la ultimele ei consecinţe (nu e aceasta o nouă formă de apropriere a "Totului"?), fac din "Zen" o schelă impresionantă ridicată pe cenuşa propriului scris. Mie unul tare mi-ar plăcea să mai avem măcar vreo doi-trei scriitori la fel de neinspiraţi cum a devenit recent Mircea Cărtărescu.
Mircea Cărtărescu, "Zen. Jurnal 2004-2010", Humanitas, Bucureşti, 2011, 632 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
