Sunt de acord cu Marius Chivu că "Zen", cel mai recent jurnal al lui Cărtărescu, a fost rău - în dublul sens de prost şi cu rea-credinţă - înţeles de majoritatea criticilor de întâmpinare. Ceea ce i s-a reproşat sub diverse formule scriitorului e o lipsă de autenticitate dedusă din contradicţia dintre statutul său social-cultural şi permanenta plângere pe ruinele propriului scris, de nu a propriei existenţe în general. S-a aplicat, astfel, experienţelor relatate în jurnal o grilă simplissimă, ca să mă exprim eufemistic. Cum poate fi depresiv Mircea Cărtărescu de vreme ce se află în atenţia juriului Nobel, e tradus în 15 limbi şi pe deasupra apreciat de publicul larg, cum se mai poate declara nemulţumit de viaţă când s-a mutat la vilă cu trei nivele, şi-a cumpărat două maşini, un iPad şi un aparat foto profesionist? Am citit, astfel, neverosimile fragmente inchizitoriale la adresa scriitorului, care ba nu şi-ar iubi îndeajuns soţia sau copilul, ba e opac la lucrurile "cu adevărat importante" din viaţă, ba n-are preţuire faţă de colegii de breaslă. Ceea ce m-a făcut să-mi revizuiesc într-un fel atitudinea vizavi de recentele înfruntări ale scriitorului cu criticii - cărora le ţineam partea - şi să îngân împreună cu Cărtărescu celebrul paradox al paranoicului: dacă eşti obsedat de faptul că toţi cei din jur vor să-ţi facă rău, nu înseamnă că ei nu vor să-ţi facă propriu-zis rău.
Căci sentimentul dominant din "Zen" nu e atât inflamarea sau megalomania, cum s-a tot spus, ci o imensă nostalgie faţă de propria creaţie şi faţă de postura de scriitor activ: "Un scriitor ar trebui să aibă decenţa să moară tânăr. Dacă-şi supravieţuieşte, nu doar că va avea grijile şi necazurile oricărui om, din pricina cărora sămânţa Cuvântului va fi repede înăbuşită, dar va şi suferi câineşte la amintirea strălucirii incomunicabile a vieţii lui de altădată". La acest mesaj, atât de simplu, dar atât de ramificat în sensuri, se reduce trama întinsă pe mai bine de 600 de pagini a celui mai recent jurnal cărtărescian. Cartea e scrisă cu conştiinţa că undeva pe parcurs, în biografia de autor, de nu în cea reală, a avut loc o ruptură iremediabilă care a condus la neagra sterilitate. Excelente sunt imaginile ce surprind această dramă, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt simple descrieri sau diagnosticări, ci încercări disperate de a-i identifica originea şi de a găsi căi de vindecare. Cea mai frecventă metaforă a acestei decăderi e pierderea şirei spinării: "Ce mi s-a întâmplat e lucrul cel mai simplu de pe lume. M-am lăsat încălecat de viaţă. Care, delicat şi perseverent, cu o apăsare niciodată violentă, mi-a rupt în bucăţi şira spinării. Asta se-ntâmplă doar când renunţi la scutul puternic al iresponsabilităţii, când te maturizezi. Fiindcă asta înseamnă să fii matur: să auzi, din când în când, pocnetul de cristal zdrobit al câte unei vertebre, să te săgeteze durerea şi să zâmbeşti ştiind că fiinţe mici şi neajutorate se hrănesc cu durerea ta". E, aceasta, şi o trimitere oblică la compromisurile mediatice şi politice din ultimii ani. Ele nu sunt, în logica lui Cărtărescu, atât cauza stingerii inspiraţiei, cât mai degrabă efectul ei. Noul scriitor se risipeşte cu voluptate doar în lucruri mărunte tocmai pentru că undeva i s-a întrerupt firul de acces direct la revelaţie.
Gestul reflex al cărţii e de regăsit în încercarea de a reformula permanent, aproape zilnic, simptomatologia acestei impotenţe cronice. Frământat, surescitat, cu fibrele neuronilor încordate la maxim, scriitorul avansează şi părăseşte pe rând de la cele mai simple până la cele mai fantastice ipoteze, toate exprimate într-o imagistică demnă de cele mai bune pagini din "Orbitor". Marasmul de acum e, aşadar: o stază pur fiziologică ("o crampă a minţii mele, la fel de mecanică precum o crampă a degetelor"), o suprasaturaţie livrescă ("Sunt teribil de deprimat, cum ar fi un mare amator de tatuaje care şi-a acoperit tot corpul, milimetru cu milimetru, cu spirale şi inscripţii, inclusiv pe ţeasta rasă, pe testicule, pe buze şi chiar pe cerul gurii. Iar acum? Mai are decenii şi nici un loc de pus vârful acului de tatuaj") sau, dimpotrivă, o împlinire personală totală şi autosuficientă: "Sunt foarte fericit, naiba să mă ia, ăsta e adevărul: Gabriel şi Ioana îmi umplu fiecare minut al vieţii ăsteia afrodisiac-paradisiace de la Solitude. Mintea mea e o scoică fericită, fără aşchia dureroasă care produce perla". În cele mai multe cazuri, însă, frazele baroce alternează cu retorica dezabuzată şi directă, într-o dinamică de sistolă-diastolă, ce dă o vitalitate ieşită din comun acestei confesiuni la limită. Pasele de hiperexcitare nervoasă sunt imediat echilibrate de dezumflarea resemnată a celui căruia nu-i mai dă mâna să se joace de-a literatura. Avem de-a face aici cu un Cărtărescu ieşit total din apele lui, expus fără podoabe stilistice, cum de puţine ori am avut ocazia să-l vedem, "cu inima-n fundul gol", de vreme ce se rezumă adesea la constatări limpezi şi seci: "Nu mă mai pot bucura de absolut nimic, nu mă mai ajută nimic"; "Nu ştiu ce m-a distrus în aşa hal în ultimii ani"; sau, pur şi simplu, "Mi-am pierdut credinţa".
Mircea Cărtărescu, "Zen. Jurnal 2004-2010", Humanitas, Bucureşti, 2011, 632 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels