Ziarul de Duminică

Franz Kafka şi iluzia americană/ de Radu Constantinescu

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Radu Constantinescu

10.12.2015, 23:51 480

Continuă seria dramatizărilor spectaculoase pe scenele clujene. După „Ultima noapte …” a lui Camil Petrescu la Teatrul Naţional, este rândul Teatrului Maghiar de Stat să propună spectatorilor săi un text celebru – „Amerika” de Franz Kafka. Cel care se încumetă să transpună scenic parabola cunoscutului roman este Michal Dočekal, director artistic al Teatrului Naţional din Praga, Preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa. Alegerea textului nu este întâmplătoare. Cel puţin două sunt motivele care au determinat opţiunea regizorului ceh. Acesta povestea că, în urmă cu doi ani, când se gândea cum ar putea sărbători 25 de ani de la căderea Cortinei de Fier, şi-am amintit de „Amerika”  lui Kafka şi de destinul personajului său, Karl Rossmann, destin posibil similar cu al oricărei ţări postcomuniste. Pe de altă parte, Dočekal făcea trimitere la actualitatea imediată: “Dacă în urmă cu doi ani – spunea el –  cuvântul război era asociat cu zone geografice  din afara continentului european, acum trăim evenimente care ne limitează în libertatea noastră interioară şi exterioară. Emigrarea în romanul lui Kafka este o problemă crucială într-o lume în care banii, sexul, violenţa, agresivitatea şi puterea sunt definitorii.”  

Din perspectivă contemporană, Amerika lui Kafka este un teritoriu imaginar, oarecum utopic, mai mult Europa decât „lumea nouă”, unde sunt proiectate iluziile şi neliniştile unei întregi generaţii. Amerika este teritoriul imigranţilor disperaţi sosiţi din toate colţurile lumii (sună cunoscut, nu-i aşa?), a visurilor (unele împlinite, altele năruite), este, într-un cuvânt, o transparentă metaforă a societăţii moderne. Karl Rossmann se confruntă aici cu intoleranţa etnică, cu şovinismul şi naţionalismul. În ultimă instanţă, Karl Rossmann suntem fiecare dintre noi ! „Noi, adaugă Michal Dočekal, cei care am trecut pragul lumii libere acum douăzeci şi cinci de ani, ieşiţi fiind din ţările comuniste aidoma lui Karl – cu mare entuziasm şi mari aşteptări – dar am cunoscut curând limitele, labirintul şi primejdiile acestei lumi – adică ale  «Americii» la care am râvnit atât de mult. Astăzi nu mai poate fi evitată întrebarea: oare nu noi înşine ne-am provocat eşecurile şi dezamăgirile pe care le-am trăit în ultimul sfert de secol? Dacă îl citim pe Kafka în acest spirit, ne apropiem mai mult de varianta scenică a romanului.”         

Spectacolul, deşi de tip studio, derulându-se cu publicul amplasat în spaţiul limitat al scenei Sălii mari, urmăreşte alert ritmul picaresc al cărţii. Scenele se succed rapid, experienţele lui Karl cunosc tălmăciri vizuale expresive într-o scenografie rafinată (decorul – Martin Chocholušek). Montarea este  interactivă. Spectatorii devin părtaşi la derularea peripeţiilor lui Karl (care au loc, firesc, în faţa ochilor celor prezenţi, dar şi în… spatele lor, în culise, în sala propriuzisă a teatrului, printre fotoliile goale, sau chiar pe scările abrupte care conduc spre cupolă !), cu ajutorul unei camere de filmare mobilă, care îşi proiectează imaginile pe două mari ecrane. Iar în final, nici mai mult, nici mai puţin, spectatorii sunt invitaţi să-şi părăsească locurile şi să se mute în sala mare, pentru a asista la reprezentaţia Teatrului Naturist din Oklahoma. Teatru în teatru… spectacol în spectacol…

Adaptarea scenică, semnată de regizor alături de Iva Klestilová, porneşte de la premiza că, pentru a fi convingător pentru un spectator de la începutul secolului XXI, textul centenar trebuie completat cu situaţii şi replici noi, iar personajele, în special Karl Rossmann, animate astfel pentru a sugera existenţa lor contemporană. Iată motivul pentru care în spectacol este inserat un bogat material complementar din alte scrieri ale autorului şi nu numai... Astfel au devenit parte din adaptarea scenică fragmente din nuvela „Colonia penitenciară”, replici din romanul „Procesul”, secvenţe din poemul „Dorinţa de a deveni indian”, câteva aforisme kafkine, poezia-manifest „Viaţa la Praga” de Egon Bondy (scriitor şi filosof ceh, ale cărui texte au circulat în anii comunismului sub formă de samizdat) şi chiar fragmente din discursul rostit de Václav Klaus în 2002, la adunarea electorală a Partidului Civic-Democrat.

Kafka scrie Amerika între 1911 şi 1914, romanul neterminat văzând lumina tiparului abia în 1927, la trei ani da la moartea autorului, graţie prietenul şi legatarului său testamentar, Max Brod. O adevărată provocare, aşadar,  pentru regizor de a imagina un final plauzibil, în consonanţă cu atmosfera spectacolului, dar care să nu trădeze spiritul operei kafkiene. Şi nu se putea găsi o rezolvare mai convingătoare pentru a ilustra ideea destrămării ordinii etice a omenirii, decât dispariţia eroului. Onestitatea nu poate coexista cu un sistem al terorii şi violenţei a cărui funcţionare are la bază principiul răului, un sistem cu care oamenii se obişnuiesc, îl acceptă, ba chiar îl proslăvesc. În aceste condiţii, Karl preferă să îşi pună capăt zilelor.

Şi totuşi spectacolul se încheie într-o notă optimistă. De pe estrada Teatrului Naturist din Oklahoma (teatrul în teatru despre care scriam mai sus !), acelaşi Karl recită cu patos textul lui Kafka „Dorinţa de a fi indian”. Speranţa nu trebuie să moară, pare a spune războinicul indian, clamând cu disperată convingere, de lângă siluetele multiplicate ale Statuii Libertăţii, iluzia /credinţa sa în libertate. Nu avem voie să dăm uitării această iluzie, chiar dacă uneori realitatea pare a ne contrazice.

Numeroasele personaje ale romanului/dramatizării sunt interpretate în spectacol de numai nouă actori (Miklós Bács, Enikő Györgyjakab, Áron Dimény, Csilla Albert, Kati Panek, Gábor Viola, Váta Loránd, Attila Orbán şi Ferenc Sinkó), cărora li se adaugă  interpretul rolului principal, Balázs Bodolai. Este o veritabilă performanţă actoricească, realizată cu virtuozitate şi talent. Individualizarea fiecărui personaj este realizată nu neapărat prin costume (Zuzana Bambušek) şi machiaj, ci, mai ales, prin jocul subtil al tonalităţilor, al mişcării scenice, al trăirilor existenţiale complexe. Interesant de semnalat este faptul că numărul restrâns de interpreţi este tot un semnal al viziunii regizorale. În finalul romanului, personajele se reîntâlnesc pe scena Teatrului Naturist din Oklahoma, unde toţi sunt chemaţi şi bineveniţi, aşa cum sună insistent sloganul urlat prin porta-voce. Am vrut, mărturisea regizorul, să traduc astfel morala scrierii lui Kafka: nu ne putem sustrage chemării, suntem, cu sau fără voia noastră, actorii aceleiaşi piese de pe scena Teatrului Naturist, marionete manevrate de o forţă neştiută şi atotputernică. O uriaşă caracatiţă mondială ne manipulează din umbră, suntem sclavii ei.

În romanul „Procesul”, domnul K replică furios unui oficial care îi comunică imperturbabil: Aceasta e legea!

- Nu cunosc această lege !

Iar oficialul răspunde:

-  Îl auzi, Willem? Recunoaşte că nu ştie legea şi totuşi susţine că este nevinovat.

Karl reacţionează la fel iar caracatiţa nu ezită să-l strivească...

Spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj dă frisoane. Simţim caracatiţa în spatele nostru...

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO