O sală care s-a umplut mai ales după ora anunţată pentruînceperea premierei, dar o sală plină şi caldă a întâmpinat primulfilm al lui Cătălin Apostol cu un entuziasm aparte, grav, i-aşzice.
"Umilinţă" este un film pe care nu-l poţi judeca numai dupăcanoanele artistice. Din el năbuieşte atâta viaţă autentică, încâtnu te mai incomodează micile scăpări amendabile în cazulficţiunilor pure. Şi ce dacă personajul principal seamănă într-unfel cu Ipu şi că nebunul blând şi inocent este ocrotit, înţeles deun copil, aşa cum am mai văzut şi în alte opere artistice? Şi cedacă regizorul şi scenaristul nu au aflat o modalitate maiinventivă de a ne spune filmic momentul în care Dumitru devine unucigaş fără vină, un paria şi un aducător de nenoriciri în ochiicelorlalţi?
Toate acestea trec neobservate - sau, oricum, nu te incomodează- atunci când urmăreşti admirabilul film al lui Cătălin Apostol.Senzaţia copleştitoare este că filmul nu se face din filme, aşa cumse zice că din cărţi se ivesc alte cărţi. Realitatea esteîntotdeauna nepăsătoare că seamănă cu ceva din ficţiune, iarregizorul are atâta încredere în realitatea pe care o transpune,încât nu-i pasă de eventualele obiecţii de genul "Aşa a făcut şiTarkovski în Rubliov" sau "Seamănă oarecum subiectul cuDurennmat".
Nu aş pune totul numai pe seama experienţei şi vocaţieiextraordinare de autor de filme documentare ale lui CătălinApostol. Ne aflăm, aşa cum spunea Dan Puric, în faţa unui act denaştere în cinematografia românească prin "Umilinţă". Nu atât prinacest film în sine. Tehnic nu impune prin originalităţi sfidătoare.Se înscrie chiar în tiparele tradiţionale ale spunerii uneipovestiri filmice. Nici la nivelul subiectului nu putem vorbi deabordări ale unei realităţi ce nu s-a mai văzut până acum.Caracterele sunt şi ele în linia tradiţională, tinzând sprearhetipuri ale unei civilizaţii.
Ceea ce revoluţionează, şi nu mă feresc să spun acest cuvântcare adesea invită la multă prudenţă în folosirea lui spre a nucădea în derizoriu, este însăşi ideea de a face film. În viziunealui Cătălin Apostol, "ceea ce vreau să spun" este covârşitorînaintea lui "cum o să spun". Este o primă operă în care eticulcâştigă în faţa esteticului într-un mod atât de decisiv, încâtinstituie o nouă estetică.
Am ţinut să scriu acest cuvânt de întâmpinare sub imperiulprimelor impresii. Filmul merită o analiză amănunţită, ceea ce voiîncerca să fac în numărul viitor, iar ceea ce propune CătălinApostol incită la o amplă dezbatere pentru ca imensul câştig adusde el să nu se piardă.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat alFacultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureatal Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de prozăi-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti,Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLERpentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica"Reportaj", în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
