Ziarul de Duminică

Femeia-stâlp şi femeia-iederă/ de Elisabeta Lăsconi

Femeia-stâlp şi femeia-iederă/ de Elisabeta Lăsconi

Autor: Elisabeta Lasconi

11.07.2014, 00:14 200

Iată o clasificare a femeilor sugerată de romanul scriitoarei Simone de Beauvoir, personalitate de care se leagă afirmarea feminismului, existenţialismul francez, celebră prin iubirea pentru Jean-Paul Sartre şi un model de cuplu ieşit din comun, ce exclude căsătoria, dar include multiple afinităţi. „Femeia sfâşiată” a apărut în 1967, este o întoarcere la ficţiune după o suită de opere autobiografice, concentrează reflecţii adunate de-a lungul unei vieţi: un volum compus din trei nuvele, urmărind o femeie în criză existenţială extrem de puternică. Cele trei nuvele se deosebesc şi ca întindere şi ca formulă şi ca natură şi vârstă a personajelor feminine.

Prima nuvelă, „Vârsta discreţiei”, este confesiunea unei femei ajunse la senectute, o intelectuală care îşi scrutează prezentul şi trecutul, are câteva repere sigure: soţul, fiul, scrisul, cariera didactică. Pe rând, se confruntă cu impresia declinului: soţul ei recunoaşte că-i lipsesc ideile noi, fiul căsătorit alege alt traseu decât cel pentru care-l pregătiseră părinţii, influenţat în mod cert de soţie şi de socrul lui, noua ei carte se dovedeşte un eşec, are critici severe, vede că şi elevele ei, modelate în acelaşi spirit, o percep ca repetare a lucrărilor anterioare.

Nuvela are şi alte două personaje feminine, secundare faţă de eroina principală, atât de complexă, căreia nu i se dezăluie numele: nora şi soacra, ambele diferite radical de ea, cea dotată cu spirit analitic, având natură  introspectivă. Nora este frumoasă, superioară social, aparţine burgheziei bogate, îşi catapultează bărbatul spre o carieră adecvată clasei sociale şi familiei în care a intrat. Soacra cea plină de vioiciune şi-a păstrat entuziasmul angajării politice, opţiunea pentru stânga, simplitatea alegerii, îşi exteriorizează tot ce gândeşte şi tot ce simte. Fiecare pare să-i răpească, într-un fel, pe bărbaţii care-i compun familia.

Eroina fără nume este femeia-stâlp, care se vede clătinată în siguranţa ei, în locul fix pe care-l ocupă în familie şi în vieţile celorlalţi. Inteligenţa şi puterea introspecţiei o determină să acutizeze criza existenţială şi să reacţioneze violent. Spre deosebire de ea, Monique, protagonista din „Femeia sfâşiată”, ştie doar să-şi consemneze în jurnal drama: soţul ei are o aventură, obligând-o să accepte adulterul şi trăirea deplină a atracţiei faţă de o femeie mai tânără. Monique nu are o viaţă a ei, dincolo de cercul familiei, deşi soţul ei ar fi vrut să o vadă lucrând şi acceptând şi un rol social care să-i confere independenţă.

Ambele femei, personaje principale din prima şi ultima nuvelă, manifestă ceea ce psihologii numesc sindromul „cuibului gol”. Şi-au pus energia în construirea căminului, în căsătorie şi în educarea copiilor, iar plecarea lor lasă un gol care se adânceşte şi produce schimbări la început insesizabile, apoi vizibile şi tot mai puternice, până devin insuportabile. Toate principiile şi convingerile care le-au călăuzit existenţa însă nu rezistă schimbării, se confruntă cu situaţii până atunci necunoscute, când apariţia altei femei le distruge echilibrul fericit de care s-au bucurat decenii la rând.

Monique are două fiice, una îi repetă cumva traseul prin căsătorie şi devotament faţă de soţ, cealaltă a ales calea independenţei, a plecat să studieze în America. Amanta soţului are o fire independentă, îşi creşte cu totul altfel fiica decât normele de până atunci. Şi în jurul acestei eroine apar alte figuri feminine, dovedind că lumea se schimbă rapid, iar femeile receptive se adaptează din mers. Opacitatea, refuzul de a sesiza şi de a accepta schimbările din jur duce la înstrăinare de cel cu care împarte viaţa, la însingurare şi inevitabil la nefericire.

A doua nuvelă, mai scurtă, se intituleagă „Monolog” şi recurge la tehnica monologului interior, captând fluxul conştiinţei cu toate meandrele: Murielle îşi recapitulează viaţă în noaptea de Anul Nou, când toţi în jur petrec, iar distracţia şi bucuria lor îi accentuează singurătatea. Soţul a părăsit-o şi negociază cu ea să-i ia fiul, şi-a pierdut fiica din prima căsătorie, care s-a sinucis şi vina planează asupra ei. Murielle, femeia-iederă, se agaţă de ceilalţi, crede într-un rol al ei decorativ, datorită frumuseţii, dar caută să se înfăşoare în jurul bărbatului, să-l sufoce, încât declanşează dorinţa de a o îndepărta definitiv.

Cititorul sau cititoarea nu se desprinde uşor de personajele cărţii, îl urmăresc, pentru că îşi pune întrebarea dacă femeia-stâlp sau femeia-iederă se modelează sub presiunea interioară, determinată de natura psihică ori sub presiunea exterioară, a celorlalţi. Şi urmează întrebarea dacă nu există şi altfel de tipare pentru condiţia femeii din zilele noastre. Întrebările dovedesc că interogaţiile ascunse în cele trei nuvele vin din spiritul neliniştit al unei mari scriitoare, care încă bântuie lumea.

 

Simone de Beauvoir, Femeia sfâşiată, traducere din limba franceză de Anca Milu-Vaidesegan, Editura Humanitas Fiction, 2014, 224 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO