Peggy Guggenheim
Confesiunile unei dependente de artă
Editura Pandora M
Traducere din engleză de Ciprian Şiulea. Cuvânt înainte de Gore Vidal. Introducere de Alfred H. Barr Jr. Colecţia StArt, inaugurată cu acest volum.
„În doar opt ani, Peggy Guggenheim a schimbat faţa artei secolului XX; iar viaţa sa, cea publică şi cea privată, a fost la fel de radicală precum colecţia pe care a deţinut-o.” – The Independent
Patroană a artelor încă din anii 1930, Peggy Guggenheim ne oferă, într un autoportret plin de sinceritate, o perspectivă din interior asupra începutului artei moderne, făcând mărturisiri revelatoare despre familia sa bogată şi excentrică, despre relaţiile sale personale şi oferindu-ne portrete adesea surprinzătoare ale artiştilor înşişi.
Confesiunile unei dependente de artă imortalizează un capitol însemnat din istoria artei moderne, precum şi personalitatea uneia dintre cele mai fervente susţinătoare a ei.
„Ar trebui să ne mulţumim, deocamdată, cu ceea ce a produs secolul XX – Picasso, Matisse, Mondrian, Kandinsky, Klee, Léger, Braque, Gris, Ernst, Miró, Brâncuşi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock. Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.” – Peggy Guggenheim
Alfred H. Barr Jr (1902-1981), istoric america al artei şi primul director al Muzeului de Artă Modernă din New York, unul dintre cei mai influenţi în promovarea artei moderne, prieten al lui Peggy Guggenheim, scrie în Introducerea sa la confesiuni:
„Curaj şi viziune, generozitate şi umilinţă, bani şi timp, un puternic simţ al semnificaţiei istorice, ca şi al calităţii estetice -aceştia sunt factorii de circumstanţa şi caracter care au făcut din Peggy Guggenheim o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facţionalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar faţă de revoluţia de valoare. În consecinţă, găsim în colecţia ei opere care sunt diametral opuse ca spirit şi formă, chiar dacă ele ar putea părea asemănătoare prin stranietatea lor radicală. (...)
Peggy Guggenheim nu a fost interesată de la început de arta modernă. De fapt, i-a plăcut foarte mult şi a studiat pictura renascentistă italiană, mai ales cea din Veneţia. Cărţile lui Berenson au fost ghidul ei şi poate că ele au confirmat acel simţ faţă de istoria artei pe care ea l-a dus în secolul xx, exact momentul de timp şi gust în care mentorul ei s-a oprit.
Apoi, la sfârşitul anilor ʼ30, ea a deschis o galerie de avangardă la Londra, mai degrabă ca o distracţie de amator. Marcel Duchamp era principalul ei consilier (acelaşi care, cu 20 de ani în urmă, o consiliase pe Katherine Dreier, atunci când aceasta crease deschizătoarea de drumuri Societe Anonyme). Guggenheim Jeune, cum numea ea cu umor aceasta întreprindere, a oferit mai multe expoziţii excelente, printre ele şi primele expoziţii personale din Anglia ale lui Kandinsky, primul expresionist abstract şi Yves Tanguy, pictorul suprarealist. În acelaşi timp, galeria a oferit primele lor expoziţii unor tineri artişti precum John Tunnard, cel mai bun dintre noii pictori abstracţi englezi ai acelei perioade, însă aceste realizări i s-au părut tui Peggy Guggenheim prea efemere.
La începutul lui 1939, ea a avut ideea de a deschide un muzeu modern la Londra, proiect care trebuie să fi părut urgent, dat fiind că, nu cu mult timp în urmă, directorul de la Tate Gallery declarase pentru vamă că sculpturile lui Calder, Arp, Pevsner şi alţii, pe care Guggenheim Jeune le importa pentru un spectacol, nu erau deloc opere de artă.
Cu flerul ei obişnuit în recrutarea celor mai competente ajutoare, ea 1-a rugat pe Herben Read, acum Sir Herbert, să devină directorul acestui proiect muzeal. Read, în general considerat o eminentă autoritate engleză în arta modernă, a fost convins să renunţe la conducerea foarte respectabilei Burlington Magazine pentru a prelua acest post nou şi a se îmbarca într-o aventură. Patroana şi directorul au conceput o listă ideală de opere de artă pentru noul muzeu – listă care avea să servească, de asemenea, şi ca bază pentru expoziţia inaugurală. A fost găsită o clădire, dar contractul de închiriere nu a mai ajuns să fie semnat, deoarece a început al Doilea Război Mondial şi visul s-a estompat sau, mai bine zis, a fost suspendat.
La Paris, în timpul iernii Războiului Ciudat, Peggy Guggenheim, doar puţin descurajată, a continuat lărgirea colecţiei, cumpărând un tablou pe zi la sfatul prietenilor ei Duchamp, Howard Putzel şi Nellie van Doesburg. A închiriat chiar şi un spaţiu pentru o galerie în Place Vendome, dar între timp Războiul Rece se încinsese. Pasărea în spaţiu a lui Brâncuşi a fost cumpărată în timp ce germanii se apropiau de Paris.
În timpul primului an al ocupaţiei germane, colecţia a fost păstrată în muzeul Grenoble. dar nu a fost expusă acolo, deoarece directorul se temea de represaliile regimului colaboraţionist de la Vichy. În cele din urmă, în primăvara lui 1941, colecţia şi proprietara ei au ajuns la New York.
Graţie în mare parte afluxului de artişti şi scriitori refugiaţi din Europa în timpul războiului, New Yorkul a înlocuit Parisul, ocupat de nemţi drept centru artistic al lumii occidentale. Mai târziu, majoritatea europenilor s-au întors, mai ales în Franţa, însă în lumea postbelică Parisul părea, în mod clar, mai puţin proeminent, iar New Yorkul a rămas un concurent al acestuia, în parte din cauza ascensiunii celui mai respectat grup de pictori pe plan internaţional pe care îl produseseră până atunci Statele Unite. Peggy Guggenheim a jucat, ca patroană, un rol important şi uneori crucial în dezvoltarea lor.
În Londra, Paris şi Grenoble ea fusese frustrată, dar în New York, graţie distanţei acestuia faţă de conflict, a putut pentru o vreme să-şi pună în practică viziunea. La sfatul pictorului suprarealist André Breton, a continuat să completeze colecţia şi a publicat un catalog splendid, Arta acestui secol, nume pe care l-a dat şi noii ei galerii.
Arta acestui secol a devenit imediat centrul avangardei. Sub influenţa lui Duchamp, Ernst şi Breton, tradiţia suprarealistă era puternică, dar niciodată exclusivă. Marele pictor abstract Piet Mondrian a fost şi el primit cu bucurie şi a avut un rol activ de membru al juriilor care au ales expoziţiile recurente de grup ale tinerilor artişti americani.
La primul „Salon de primăvară” din 1943. trei tineri pictori s-au remarcai: William Baziotes, Robert Motherwell şi Jackson Pollock. În mai puţin de un an, toţi trei au fost lansaţi de galerie prin expozitii personale. Expoziţia lui Pollock, având un catalog cu o prefaţă entuziastă de James Johnson Sweeney, a cucerit o admiraţie specială. Apoi, din nou, cu o remarcabilă clarviziune, Arta acestui secol le-a oferit expoziţii lui Mark Rothko, Clyfford StilI şi altora. Spun clarviziune deoarece, chiar dacă la acel moment opera lor nu îşi atinsese deplina maturitate, Rothko, Still, Baziotes, Motherwell, Pollock şi alti doi-trei sunt acum recunoscuţi în Statele Unite şi, din ce în ce mai mult, şi în Europa drept principali piloni ai formidabilei noi şcoli americane...”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels