Un romancier aparte a devenit Bogdan Hrib prin mişcarea de la thriller la roman elegant-cosmopolit. Cosmopolitismul şi indiferenţa faţă de verisme erau vizibile deja în Ucideţi Generalul!
În Ultima fotografie (Cartea Românească) caracteristicile thrillerului apar mai târziu, avanscena fiind ocupată de gândurile şi melancoliile unui bărbat la deplină maturitate plecat într-o croazieră de lux pentru a se regăsi. Implicit, decorul şi psihologiile implicate deţin eleganţă şi relaxare. Balcanicul dispare complet – nu că romancierul ar fi fost vreodată tentat să îl folosească. De aici şi aerul altfel al acestei scrieri, pe care voiajorul Somerset Maugham ar fi aplaudat-o fără îndoială.
Prezentul croazierei este mereu întrerupt de flash-backuri adânci, aşa cum numai o fiinţă bine construită le poate avea. Pasiunile descrise sunt şi ele altfel: fotografia şi navigaţia, mai ales ca lectură. Bastimentul Qeen of the Seven Seas, un cruise liner, este numai bun pentru visare, mai ales că nu transportă decât şapte sute de pasageri şi este „accesibil nu pentru toată lumea, ci pentru o clasă de mijloc înstărită şi occidentală” (14). Naratorul nu este un om bogat, dovadă că are dantura în paragină. De altfel, dinţii îi vor crea probleme în voiaj, ceea ce nu pare a le afecta pe femeile care se perindă în preajma lui. Deh, farmecul bărbatului la 50 de ani...
Fotoreporterul Alexandru Zaharia are o istorie interesantă: după ‘89 e bătut de mineri, împuşcat de jandarmi, face şedinţe foto provocatoare, după care se mută înspre nunţi şi botezuri, dar face şi fotografii de reportaj. Mai sintetic spus e: „portretist, peisagist, beţiv, curvar, nesimţit, băgăcios, şmecher, pasionat de fotografie” – cum se vede, un erou veritabil şi curajos, măcinat însă de o multitudine de amintiri neplăcute. Bunăoară, adresările de la nunţi: „Bă, pozarule! Bă, vino şi la masa noastră să ne fuţi într-o poză!”
Încărcătura realistă este asigurată de cunoaşterea jargonului din lumea fotografiei: tehnicisme şi rememorarea evoluţiei aparatelor şi a mediilor de stocare a informaţiei. În paralel cu ea este aşezată partea romanţioasă: întâlnirea cu Diana Anton, membră a echipajului şi fostă colegă de şcoală generală.
Intriga decolează lent şi zigzagat, dar deloc obositor, prin divagaţii şi vorbărie, ca în romanele 60 şi 70-iste. De la o indeterminare debusolantă: „nu ştiu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…” (20), se ajunge la pomenirea fostelor gânduri de sinucidere şi la recapitularea anilor ’80 şi ’90, cu pre- şi post-Revoluţia. Aşa se înâmpla şi în romanul anterior, autorul fiind preocupat de acele zone de graniţă şi tranzit într-o ţară cenuşie, căzută apoi în plasa capitalismului sălbatic. În pofida mizerabilismului şi a atmosferei decolorate, romanul are nerv datorită acţiunilor antreprenoriale. Sunt timpuri în care piaţa se reformează şi este avidă de noi afaceri. Oricine poate pune pe roate o firmă şi, dată fiind penuria cu care am ieşit din comunism, afacerile merg. Ori, mai bine zis, au mers o vreme, până când securiştii şi falşii disidenţi au pus laba pe tot şi au hypermarketizat România. Cam „aşa a fost istoria... Istoria cu I mare, aia care vine şi te loveşte când nu te aştepţi”(26). E posibil ca marile naraţiuni să fi sucombat, aşa cum amintea Lyotard, dar în Balcani multe lucruri sunt ca şi cum postmodernismul ar fi ocolit zona. Paradoxal, relativismul nu este la el acasă în România, deşi se tot vorbeşte despre coloana noastră flexibilă. Coloana poate, vederile însă deloc.
Dintre atrocităţile comise de comunism este amintită insula Ada- Kaleh. Şi zău că ar merita scris un roman despre bizantinismul turcit al insulei şi demontarea cărămidă cu cărămidă a fortului de acolo. Dar nici civilizaţia vestului nu îl apelează pe singuraticul fotograf, doar Malta îl seduce: „mi-am zis atunci că aici îmi voi cumpăra o casă şi voi sta departe de lume, de Europa decadentă, amestecată, sleită şi de România aflată într-o eternă şi ezitantă tranziţie de la ceva la altceva, de vreo 200 de ani.” (30).
Deşi în stare de prostraţie şi de pasivitate sexuală, datorate mai ales experienţelor maritale nefericite, protagonistul nu scapă de tensiunea erotică inteligent indusă de pendularea între o femeie matură şi o pre-femeie. Nu prea înţelegem de ce o puştoaică daneză se ţine scai de un bărbat ciufut de 50 de ani, care când vegetează ca o amfibă, dacă-l lasă măselele, când are flash-backuri dezastruoase: „acum, când îmi aduc aminte cum stăteam noaptea şi mă uitam la şedinţele C.P.U.N.–ului, mi se pare că eram un bou. Jocurile erau oricum făcute.” (36).
Dar poate magia aparatului de fotografiat explică multe. Puştoaica musteşte de narcisism, pe când Diana, fosta colegă, îi declară după aproape o jumătate de secol: „Alex, tu ai fost primul băiat de care m-am îndrăgostit”. Ideea principală este că atât succesul în afaceri, cât şi dragostea, sunt iluzii. Cum conchide Diana: „Iluzia e cea mai gravă certitudine” (60). Unora li se pare că iubesc, îndemnaţi fiind de vreun tsunami hormonal. La cei mai copţi, iluzia are, cel puţin, şarm, căci ei ascund o tristeţe misterioasă, care îi face atractivi”.
La cele două direcţii mai sus pomenite se adaugă şi amintirile sentimentale ori strict personale. Cititorul năzuros poate alege între firul romantic/erotic, sau se poate concentra pe amintirile despre comunism ori despre capitalismul de cumetrie. Balcanismul şi slavismul sunt văzute ca impedimente în calea civilizaţiei. Minuţios descrisă este şi trecerea de la fotografia de eveniment la publicitate. Automat se face legătura cu politica şi cu companiile publicitare.
La fel, rememorarea biografiei Dianei e un prilej de evocare a tarelor comuniste. Studentă, se mărită cu un coleg fiu de nomenclaturişti mai mult din dorinţa de a se răzbuna pe sistem, care i-ar fi dat repartiţie în alt oraş decât capitala, chiar dacă absolvise cu 10. Căsătoria adaugă 50 de sutimi la media de absolvire. Asta se petrecea în ’85. Academia de Studii Economice, mese copioase la socri, serate dansante. În ’89 îi caută în servietă pentru a vedea dacă portofelul îi e uzat şi e cazul să îi ia altul, ocazie cu care descoperă note informative către Securitate despre tatăl şi mama ei, ba chiar şi despre ea însăşi. Lucruri şoptite în pat, după ce făcuseră dragoste. Ea provenea dintr-o familie evreiască, iar el primise sarcină de serviciu să o ia de soţie doar pentru a-i supraveghea familia.
Aberaţiile, trădările şi meschinăriile sunt peste tot. Romanul este şi o interfaţă estetizantă la compararea celor două sisteme: comunismul zdrenţăros din ultima fază şi capitalismul de rechinariu. Partea fină, melancolică a romanului, este de găsit în plimbarea mondială a singurătăţilor şi povestirea fostelor greşeli în prag de a comite altele noi. Cum s-ar spune: „Singurătatea ne dă nesiguranţă, de acolo pleacă totul” (84). O carte a mântuirilor parţiale şi a trăirilor intense din partea cititorului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
