„Fata partizanului“, personajul titular al romanului cu acest titlu al lui Louis de Bernières, este o fostă prostituată de origine sârbă, care trăieşte la Londra la începutul anilor 1980, într-o casă de raport condamnată la demolare, şi pare să nu aibă altă ocupaţie decât să-i povestească episoade stranii de iubire şi sex din viaţa ei de „fată rea“, de o veridicitate mereu îndoielnică, unui comis-voiajor trecut de 40 de ani, cu un mariaj de fapt eşuat, care o vizitează tot sperând să se culce cu ea. Între cele două fiinţe marginalizate, se clădeşte mai degrabă o amiciţie asezonată cu anecdote şi reverii ale unor vieţi de altădată şi de altundeva. Poveştile Rozei, prezentate alternativ din perspectiva ei de naratoare şi din perspectiva lui Chris de ascultător, se învârt în jurul personajului devenit aproape legendar al tatălui ei — fost combatant în armata de partizani a lui Tito —, care i-a influenţat întreaga experienţă de viaţă din copilărie şi adolescenţă, mergând până acolo încât s-o dezvirgineze. În cele din urmă, când Chris, beat şi disperat, încearcă s-o plătească pe Roza pentru sex, vraja dintre ei se rupe, ea dispare, iar el rămâne pentru tot restul vieţii cu nostalgia „fetei de partizan“.
Louis de Bernières (n. 1954, urmaş al unui hughenot francez) este un romancier englez cunoscut mai ales pentru cel de-al patrulea roman al său, Mandolina căpitanului Corelli (Curtea Veche Publishing, colecţia Byblos, 2007). S-a înscris la Academia Militară de la Sandhurst, dar a renunţat după câteva luni, apoi a urmat şi absolvit cursurile Universităţii Victoria din Manchester şi ale Institutului de Educaţie din Londra. Înainte de a deveni scriitor, a fost mecanic auto, curier pe motocicletă şi, timp de câţiva ani, profesor de engleză în Columbia, experienţă pe care a valorificat-o în primele sale trei romane, zise „trilogia latino-americană“. De Bernières este şi un muzician înrăit: cântă la flaut, mandolină, clarinet şi chitară, de unde şi nenumăratele trimiteri la muzică din cărţile sale.
*
* *
Tatăl ăsta al meu
Tatăl meu era partizan de-al lui Tito.
Asta i-am spus. Îmi plăcea să vorbesc despre tatăl ăsta al meu. Nu vorbeam niciodată aspru despre el, ceea ce pe Chris îl surprindea, având în vedere felul în care i-l prezentam. Treaba e că, dacă vrei să pari interesant, nu trebuie să fii predictibil.
I-am spus că tatăl meu purta un petec pe ochi, care-l făcea să semene cu un pirat, şi că avea cinci gloanţe rămase în el din război. În fiecare an, se ducea la spital să-şi facă radiografie şi se întorcea şi o lipea de fereastra din bucătărie. Controla migrarea sinuoasă a gloanţelor dintr-o parte a corpului într-alta. Spera că, într-o bună zi, aveau să înceapă să împungă prin piele ca să poată el să le scoată şi să le păstreze, aliniate toate pe şemineu. Asta era ambiţia lui. Îi plăcea să spună: „Într-o zi, tot migrând, unul dintre gloanţele astea ar putea să-mi ajungă în plămâni şi să mor, uite-aşa, una-două“, şi ridica o sprânceană şi pocnea din degetul mare şi arătător.
Mi-a arătat şi o scenetă despre cum ar fi putut muri, care a devenit rutină prin repetare. I-am arătat-o şi eu lui Chris odată, după ce băuserăm nişte vin şi ne înveseliserăm puţin şi-i tot turuiam din nou despre tata:
— Bine, am zis, imitându-l pe tatăl ăsta al meu, glonţul îmi intră în plămâni şi simt o durere. O durere mare. Duc mâna la piept şi fac „Aaahhh“ şi după aia dau din mâini, aşa, şi pe urmă tuşesc: „Îh! Îh!“ Şi, brusc, îmi curge sânge pe gură, bine? Mi se scurge pe bărbie şi mi se umple gura, şi tuşesc, şi tuşesc, şi vine mama, bine? Şi zice: „Bărbate, strici cămaşa aia curată pe care tocmai ţi-am spălat-o“, şi eu zac pe jos, trag să-mi dau duhul, iar ea presară peste cămaşă sare măruntă, ca să-ncerce să scoată pata la înmuiat.
În acest moment al scenetei, eram deja pe podeaua plină de grăsime, prefăcându-mă că mor, cu o ţigară într-o mână şi un pahar de vin în cealaltă. Am zis:
— Şi, pe urmă, tata spunea mereu acelaşi lucru: „Or să mă care de-acolo înfăşurat în drapelul naţional, şi or să mă ducă să facă plăcinte cu carne din mine la fabrică, şi Mareşalul Tito o să mă servească Preşedintelui Statelor Unite, care a venit în vizită, iar oasele or să mi le macine şi or să le împrăştie pe câmpuri, şi dintr-o parte din oase or să facă nişte clei de legat cărţile, şi uite-aşa o să fiu eu de folos şi după moarte“.
Chris s-a uitat în jos la mine cu afecţiune şi cu o plăcere autentică în ochi şi m-a întrebat:
— Făceaţi asta în fiecare an, când se întorcea înapoi acasă cu radiografia?
— Şi la petrecerile cu prietenii lui, am răspuns.
— Trebuie să fi fost o fetiţă tare dulce, a zis el, iar eu i-am răspuns:
— Până şi în fiecare femeie nenorocită, făcută varză, se ascunde o fetiţă dulce.
Chris a zis că trebuia să mă fi făcut actriţă şi că era un miracol că reuşisem să joc scena morţii tatălui meu fără să vărs nici o picătură de vin.
I-am spus cum îi plăcea tatii să mă sperie, ridicându-şi petecul de pe ochi, ca să-i văd pleoapa înfundată în orbită, şi că, după aceea, mă fugărea prin casă, prefăcându-se că are gheare în loc de mâini şi scoţând zgomote ca de animal. După ce s-a întâmplat de câteva ori, nu m-am mai speriat şi a rămas doar un joc ca oricare altul, care se încheia cu gâdilături. Totuşi, prietenii mei şi ai fratelui meu n-au încetat niciodată să se impresioneze la vederea orbitei lui goale.
Lui Chris îi plăcea că-i spuneam poveştile astea despre tatăl meu. Era o persoană răbdătoare şi credea că am o reală nevoie să vorbesc despre acest alt bărbat care jucase un rol atât de mare în viaţa mea. Îi tot spuneam poveştile-astea, de parcă ar fi fost cele mai importante din lume, şi el stătea în fotoliul acela mizerabil şi-mi sorbea cafeaua şi se uita, pur şi simplu, la mine cu ochii plini de plăcere. Probabil c-aş fi putut să-i spun absolut orice. Îl prinsesem în laţ aproape imediat şi-mi dădeam temă de gândire, întrebându-mă ce să fac eu cu el, acum că-l aveam la degetul mic. Trebuia să mă gândesc ce vreau de la Chris.
— Tatăl meu era ca un munte, ziceam. Era un monolit. Te copleşea întrucâtva… Putea să mănânce tone de mâncare şi nu se îngrăşa deloc, şi stătea la masă, mânuind furculiţa şi cuţitul cu pumnii strânşi, şi tot vorbea despre război. Era ca mulţi din generaţia lui. A venit războiul şi, după aceea, supravieţuitorii n-au mai încetat să vorbească despre război, pentru că erau atât de uluiţi că rămăseseră în viaţă. Îi plăcea să spună: „Viaţa mea este un afurisit de epilog, dar epilogul e mult mai lung decât afurisita de poveste“. Ridica paharul şi spunea: „Închin pentru un epilog lung şi fericit şi pentru bieţii amărâţi care n-au supravieţuit“.
I-am spus lui Chris că fusesem educată să fiu comunistă. Dacă erai iugoslavă, trebuia să fii, pe atunci, aşa cum unii oameni trebuie să fie musulmani sau catolici doar din cauza locului unde s-au născut accidental. Nu trebuia să ştiu multe despre subiect. Pe vremea aceea, la Londra, multă lume se dădea comunistă. Un anumit tip de oameni credeau că-i face să pară eroici. Cartierul Archway era plin de facţiuni de comunişti care se dispreţuiau între ei din tot sufletul. Aveam o vorbă în Iugoslavia: dacă toţi ăştia voiau să formeze un pluton de execuţie, se aşezau în cerc. Acum, nu mai crede nimeni nimic din toate astea, dar pe atunci aveam în Archway Partidul Comunist Revoluţionar, Partidul Comunist din Marea Britanie, Grupul Marxist Internaţional, Partidul Muncitorilor Socialişti, toate soiurile posibile de grupări revoluţionare şi socialiste — şi mai erau şi feluritele soiuri de anarhişti. Toată lumea ştia că jumătate dintre oamenii de la întâlniri erau din serviciile secrete britanice şi că, pur şi simplu, se spionau reciproc. Nimeni care are minte cât-de-cât nu mai crede nimic din toate astea. Acum, nu m-aş mai osteni, dar atunci chiar l-am apărat pe Tito. Era o chestiune de loialitate. Chris nu m-a combătut niciodată cine-ştie-ce şi pun pariu că, de fapt, el era conservator. Mi-a spus odată că e liberal, că şi-a pus chiar şi afişe pe fereastră şi a ieşit la lipit de afişe pe străzi. Dar, când s-a văzut faţă în faţă cu urna de la secţia de vot, pun prinsoare că şi-a aşternut cruciuliţa lângă numele conservatorilor. S-a tânguit ca toţi ceilalţi când au ieşit conservatorii, dar nu se putea să nu observi că, deşi doamna Thatcher a câştigat de trei ori alegerile, nu dădeai de aproape nimeni care să admită că votase cu ea.
Tatăl meu era un comunist adevărat, stalinist get-beget, însă nu i-a folosit prea mult după război, când a devenit clar că Tito voia să facă totul aşa cum voia el. Tatăl meu a fost ca o corabie cu pânze care ia un avans mare în cursă, pentru că prinde vântul din pupa, după care vântul se potoleşte şi o lasă în urmă toate bărcile cu vâsle.
Cincisprezece ani avea tata când a izbucnit războiul şi la început li s-a alăturat cetnicilor de pe platoul Ravna Gora din Serbia. Nu ştiu cât din toate astea însemna ceva pentru Chris. Nu voia decât să se afle în prezenţa mea şi vedeam că e mulţumit să-mi admire corpul şi să-mi asculte vocea. Îmi plăcea, pentru că mă făcea să mă simt ca o fată nerăbdătoare.
În orice caz, cetnicii erau monarhişti, iar familia regală era la Londra pe vremea aceea — cred. Tatăl meu s-a distrat împreună cu cetnicii la început. Era o mare aventură să avansezi prin noroaie, să te agăţi de frânghii, să te strecori prin conducte, să înfigi baionete în saci cu nisip.
Problema era că nu dădea doi bani pe rege, aşa că-i era greu să fie monarhist. Ofiţerii cetnici erau toţi de tip aristocrat habsburgic şi le plăceau exerciţiile şi lustruiala. Între timp, soldaţii au intrat în conflict unii cu alţii, ca nişte bandiţi balcanici autentici, iar ofiţerii n-au ştiut cum să păstreze disciplina, aşa că, într-o bună zi, tatăl meu a trecut de partea cealaltă, a partizanilor comunişti, fiindcă se săturase să tot stea îmbufnat în pădure, cu o liotă de monarhişti certăreţi.
Erau o groază de oameni cu care te puteai lupta. Ţara colcăia de români, bulgari, italieni, nemţi şi unguri şi mai erau şi nişte croaţi care deveniseră nazişti. Dacă vrei să vorbeşti jignitor despre croaţi, le spui ustaşi. Când ei vor să-i insulte pe sârbi, le spun cetnici.
Tot soiul de bârfe şi zvonuri circulau. Se spunea despre cetnici că s-ar alia cu naziştii ca să-i desfiinţeze pe comunişti, şi chiar că ar colabora cu Ustaša. Ustaşilor le plăcea să se descotorosească de sârbi, evrei şi ţigani, înecându-i. Aveau un lagăr de exterminare la Jasenovac, condamnat chiar şi de Gestapo pentru cruzimea lui. Am auzit că 1,7 milioane de iugoslavi au murit în război şi că un milion dintre aceste morţi au fost fratricide. N-aveam nevoie să vină italienii şi nemţii să ne omoare, pentru că ne descurcam foarte bine şi singuri. Chris îmi spunea:
— Hei, Roza, trebuie să am grijă să mă pun bine cu tine,
iar eu îi răspundeam:
— Fetele din Balcani se pun foarte bine.
Tata a trecut de partea comuniştilor când a luat parte la un atac asupra lor. S-a asigurat că era pe marginea flancului şi, când s-a apropiat coloana, s-a strecurat, şi li s-a alăturat, şi i-a anunţat de atacul care li se pregătea. Aşa că i-au luat ei prin surprindere pe atacatori, iar tata i-a ajutat să-i extermine pe foştii lui camarazi. În timpul luptei, i-a intrat vârful unei baionete în ochi, aşa c-a trebuit să înveţe să tragă cu stânga. A fost o poezie.
Comuniştii au avut mare succes ca luptători în rezistenţă. Au înfiinţat chiar şi şcoli şi fabrici de puşti şi ţigări. Nu se luptau doar cu italienii şi cu nemţii, ci şi cu celelalte grupări din rezistenţă, numai că, spre sfârşitul războiului, au întors armele destui italieni, cât să formeze un întreg batalion care lupta de partea noastră.
Ştiam multe despre al Doilea Război Mondial în Iugoslavia. Era un domeniu în care mă specializasem din cauza universităţii şi mi-era foarte clar cine ce este şi când s-au întâmplat toate, dar nu mă îndoiesc că lui Chris îi venea greu să urmărească. Spunea că era foarte interesant şi că soţia lui rămăsese nedumerită de materialul de lectură de pe noptiera lui. Înainte, citea mai ales romane de Louis L’Amour şi răsfoia reviste de hobby-uri, dar acum începuse să se delecteze cu cărţile despre Tito şi Fitzroy Maclean pe care i le împrumutam eu.
Mă distra să-i povestesc lui Chris detalii sângeroase, de exemplu cum tata s-a văzut nevoit odată să-şi mănânce propriul cal, şi cum a scăpat Tito cu viaţă, când a căzut lângă el o bombă, iar câinele lui a înhăţat-o şi a fugit cu ea, şi cum erau colaboraţioniştii aruncaţi din camioane cu primul deget retezat la prima falangă, al doilea la a doua falangă, iar al treilea şi al patrulea tăiate cu totul. Li se rupeau tendoanele degetului mare şi li se capsau buzele, plus celelalte buze, dacă erau femei.
El se cutremura şi spunea cât de groaznic era totul, dar mie nu mi se părea. Mi se părea că meritau şi-i spuneam:
— Urăsc oamenii din tagma asta.
Am atitudini de amazoană şi poate că asta mă făcea şi mai minunată în ochii lui. Chris îmi spunea:
— Eu nu urăsc pe nimeni. Nu mă leg la cap. Dar cred că soţia mea mă urăşte.
— Eu urăsc o mulţime de oameni, îi spuneam şi, când el ridica din sprâncene a întrebare, îi înşiram pe degete: Îi urăsc pe croaţi, albanezi, musulmani, ruşi şi bosniaci, dacă nu sunt sârbi. Şi am urât şi un englez, dar a murit, aşa că e-n regulă. O să-ţi povestesc odată.
A făcut o faţă nedumerită şi a spus ceva cam aşa:
— Nu pari genul de persoană care să urască en gros. Nu poţi urî atâta amar de oameni. Nu e fezabil. Consumă prea multă emoţie. E şi-aşa destul de rău să fii urât. Nimic nu te oboseşte mai tare, decât să trăieşti cu cineva care te urăşte.
— Ei, e în regulă, i-am răspuns, îmi plac slovenii şi muntenegrenii. Poate şi grecii. Grecii, măcar, sunt ortodocşi.
— Cine era englezul?, a întrebat Chris.
— O să-ţi spun odată, dar poate nu încă. Ştii, îmi place că sunt fată de partizan. Îmi spun: „Ei, Roza, eşti fată de partizan“. Aşa îmi explic fiinţa mea, când mă gândesc la mine şi mă întreb de ce fac anumite lucruri. Nu sunt la fel ca alţii, pentru că sunt fată de partizan.
— Tatăl tău pare să fi fost foarte important pentru tine, a zis Chris, în felul lui blând, iar eu am dat din umeri şi i-am răspuns:
— Sigur. Pentru fiecare fetiţă, tatăl ei e primul de care se îndrăgosteşte.
— Nu cred că fata mea s-a îndrăgostit vreodată de mine, mi-a spus Chris. Mă întreb ce n-a fost în regulă cu mine.
— Păi, n-ai avut şansa niciodată să devii partizan.
Mi-a părut rău de Chris. Era, de fapt, foarte vulnerabil şi hop şi eu care mă jucam cu el, chiar îl chinuiam puţin şi râdeam de el, dar nu cu cruzime. M-am aplecat în fotoliu şi am suflat un nor de fum.
— Să-ţi mai spun ceva: primul bărbat cu care m-am culcat a fost chiar tata.
Chris n-a ştiut cum să reacţioneze. Era şocat. A făcut ochii mari. Dar eu zâmbeam şi asta l-a derutat. În cele din urmă, a zis:
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
— De ce să-ţi pară rău?
— Păi, trebuie să fi fost îngrozitor. Să-ţi facă tatăl tău aşa ceva? Nici nu-mi pot imagina cât de rău poate fi.
— Ştii că mă distrezi?, i-am spus, amuzându-mă. A fost aşa cum am zis. Tata e primul bărbat de care te îndrăgosteşti.
— Chiar şi aşa… să-i faci aşa ceva fiicei tale?
Chiar mă distra. Am mai scos nişte fum şi mi-am stins ţigara. M-am dus şi am îngenuncheat în faţa lui, unde stătea. Mai-mai c-a sărit în sus, arătând speriat şi încântat în acelaşi timp, şi mi-a trecut prin cap că se gândea, poate, că mă pregăteam să-i fac ceva.
Dar i-am făcut semn să se aplece şi mi-am pus buzele lângă urechea lui. Am ştiut ce loţiune după ras folosea, după miros. Era marca aia, Old Spice. Voiam să-l farmec şi să-l şochez. Am chicotit şi, pe urmă, i-am şoptit:
— Nu el mi-a făcut mie. N-a fost biata Roza. A fost bietul tata. Eu am avut iniţiativa. L-am dus pe tăticul meu în pat şi l-am pus să-şi facă treaba.
şi m-am tras înapoi şi am urmărit reacţia de pe faţa lui.
Fragment din romanul Fata partizanului de Louis de Bernières în româneşte de Monica Bottez. În pregătire la Editura Curtea Veche
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
