De când am, din nou, după o pauză de doi ani, un loc de muncă stabil, un birou spre şi dinspre care merg zilnic, parţial cu metroul, parţial per pedes apostolorum, am constatat că mi se-ntâmplă ceva senzaţional: am timp să mă gândesc!!
Da, ştiu, mustăciţi întrebându-vă la ce-mi ocupam capul înainte. E vorba, prieteni, de o nunanţă esenţială: de gândit, gândeam şi înainte, dar acum MĂ gândesc. Eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă. Primul 10 la gramatică l-am luat – doamna Stănescu se chema profesoara, care ne era şi dirigintă – recitând fără greşeală, la doar o zi după ce ne fuseseră predate, pronumele personale:
eu, mie, îmi, mi, pe mine, mă
tu, ţie, îţi, ţi, pe tine, te
el, lui, îi, i, pe el, îl
ea, ei, o, i, pe ea, o
noi, nouă, ne, ni, pe noi, ne
voi, vouă, vă, vi, pe voi, vă
ei, lor, le, li, pe ei, îi
ele, lor, le, li, pe ele, le
La trei noaptea dacă mă trezeşti, le spun în 13,9 secunde. M-am cronometrat. Nu noaptea. Acum, când scriu articolul ăsta.
Aşadar, nu doar gândesc, ci mă gândesc. Mă analizez. Mă exploatez. Ieri, în 100 m şi 40 de trepte mi-au venit trei idei (legate de serviciu, literatură, respectiv jurnalistică), dintre care una tocmai o citiţi. Mă rog, aşa-mi fac eu iluzia, că citeşte cineva.
Acasă – doi copii, un căţel, o soţie, o casă, mici home-job- uri, Facebook. Să fim sobri. De Alphonse Allais. Abia dacă am timp să respir.
La volan, în trafic, da, acolo mă gândesc, dar exclusiv la două lucruri: cum să scap cu viaţă şi de ce… (cenzurat) nu semnalizează nimeni nimic!?
Lăsând gluma la o parte, cred că forma reflexivă a verbului A gândi îşi are rostul ei. Un rost profund. Înainte – ori măcar în paralel cu – gânditul asupra celor din jur şi a lumii întregi, e bine să ne gândim pe noi înşine. „Cine sunt şi care e rostul meu?” e mai important decât „Ce-a fost înainte de Big Bang” şi „Vai, ce răi sunt oamenii!”.
Să ne gândim, aşadar. Măcar din când în când.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
