Adrian Păunescu iubea şahul
Domnule Cristian Teodorescu, îmi amintesc de candoarea dumitale din vremile când ai ajuns în redacţia revistei „Contemporanul” – şi simt sigur că întrebările pe care mi le-ai pus – astăzi! – vizează acelaşi etern... elixir al ipotezelor morale danubiano-pontice!..
Întrebări, aş spune, inutile! Nimic nu se schimbă, totul se transformă!.. Hm!
Poftim: în Anglia sunt – oficial! – 330.000 de români! În... străinătate... se află peste (cinci) milioane de români. A doua limbă... oficială... din Italia... este limba română! Petrolul... nostru... s-a evaporat! Pădurile – pe mii de hectare! – au fost castrate! Austrienizate! Industria?.. Tocată şi vândută, la kilogram, la fier vechi! Zeci de mii de hectare de pământ... vândute italienilor şi... şi!.. Cumpărăm zilnic... tone de pâine congelată! Aluat congelat! Ţăranii?.. Cei mai săraci oameni din Europa! Aseară am auzit la televizor că... Scăderea populaţiei din România... ocupă primul loc din Europa! La Bac, peste 40.000 de elevi au buctat! Iar peste 40.000 de elevi nici nu s-au prezentat! În judeţul Timiş – la patru licee... niciun elev nu şi-a luat... Bacul! Ajunge!..
Şi toate astea vin, cumva, din cauza lui Negru Vodă?!..
Francis Picabia – care, totuşi, nu e român, zice:
„Ţara mea detestată suflă în stele
pentru a spulbera marea injustiţie”
Şi:
„Nucul în necunoscutul banal
e unicul adevăr
în continuare.”
Iată şi un citat, din Vistian Goia, care, citindu-l pe Dante, scrie că poetul din „Divina Comedie” îi condamnă pe cei ce au făcut din Florenţa un cuib al discordiei, al conflictelor permanente. Dar pe supuşii, pe cetăţenii cetăţii îi preţuieşte şi-i absolvă de păcatele bogătaşilor. Acestora le arată cât de drepte au fost legile grecilor din Atena şi Sparta (e vorba de legiuirile lui Solon şi Licurg), pe când cele ale florentinilor nu pot dura decât o lună, cele făcute în octombrie se schimbă în noiembrie. Câteodată şi mai des, încât un proverb popular spune: „legea florentină, făcută seara, desfăcută dimineaţa”.
Ei, dar după ce am zăbovit puţin pe lângă Visul lui Manole, hai să luăm în cătare şi Visul lui Făt Frumos! Să vedem unde ne duce, nu? Tot spre românaşul cel mereu învingător şi învins? Măcar adevărul dintre zidurile Bisericii pe care el a înălţat-o – parcă îl reneagă pe Manole, indiferent de pulsiunile orgoliului criminal al acelui vodă al Negrului...
Cu tingan, să merem mai departe!..
Ajungând în ţara tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, visul intrauterin al lui Făt Frumos devine realitate, o realitate ce se dovedeşte sălcie – şi din care Făt Frumos va voi să evadeze! E vorba, cumva, de o biserică sălcie!.. Acum, dorinţa de a reveni în ţara cu bătrâneţe şi moarte a părinţilor săi devine un vis visat în plină zi, cu ochii deschişi, un impuls raţional ce vrea să-l elibereze, să-l salveze din această captivitate a geografiei concentraţionale – a fericirii stupide şi fără de moarte!
O nemurire batjocoritoare, pe care doar el, Făt Frumos, o înţelege, după ce şi-a recăpătat memoria pierdută!.. Trebuie să evadeze, să fugă din acest spaţiu, chiar dacă nu va trebui să se bată, eroic, absolut cu nimeni, aşa cum se bătuse cu destui zgripţoroi, zgripţoroaice şi zgripţoraşi, când ajunsese în această ţară visată!.. Acum trebuie să se bată doar cu sine însuşi, cu lenea şi masturbarea acestei fericiri absurde, cu exerciţiile de depersonalizare ale acestei realităţi perfecte în intensitatea ei plină de vid!.. O ţară fără de bătrâneţe şi fără de moarte, o ţară fără de trecut, fără de prezent – sau cu un prezent abstract, cu o fericire goală, abstractă, şi cu un viitor stupid şi fără de moarte... Adică totul alcătuind un timp fără de istorie, fără de memorie – o isterie moale, fără credinţă, fără speranţă!..
Măcar Iisus Cristos accepta să fie răstignit pe cruce – pentru a putea mântui prin moartea sa lumea, cu moartea pre moarte călcând! – ştiind că va învia din morţi!.. Ana lui Manole ştie că nu va putea învia din morţi, ba, mai mult, ştie că şi pruncul din trupul său nu va învia din morţi! Mai mult decât orice mai mult – pruncul ei nici nu va apuca să se nască: va muri în pântecul ei, plângând, plângându-şi propria sa moarte, îngropat în carnea ei, ca într-un cimitir încă viu... Vor muri împreună, mamă şi fiu, pentru un vis! Ana acceptă să moară – împlinind visul bărbatului ei iubit, de a înălţa un lăcaş de închinăciune şi pomenire!
Cui să-i treacă prin minte că după împlinirea acestui vis, după înălţarea bisericii fără de asemuire, Negru Vodă, întâistătătorul acestui vis, va hotărî ca meşterii să fie suiţi pe acoperişul ei – şi donaţi morţii?! Ca ei – nu cumva! – să mai înalţe o altă mănăstire, pentru alţi oameni! Nu, Negru Vodă voia ca această biserică să fie doar a lui, o biserică domnească, o biserică particulară, o biserică privată! Vai, o biserică doar pentru credinţa sa – evident, privată!
Şi iată cum începutul şi sfârşitul unui vis din plină zi – al domnitorului! – nu rimează! Şi iată cum visul lui Manole, de a înălţa mănăstirea pe Argeş în jos, nu-i vorbise despre acest sfârşit!.. Ci doar de începutul său!.. Şi de împlinirea sa!.. Oare, dacă află că şi zilele sale se vor termina odată cu înălţarea lăcaşului fără de asemuire, Manole ar mai fi făcut ce?.. Cu siguranţă ar fi mers până la capăt! Visul său era legat de înălţarea unui lăcaş al credinţei – şi nu de viaţa sa trecătoare, cumplit de tragică, după moartea soţiei sale şi a pruncului său nenăscut!..
Cum în Ţara Românească, Pe Argeş în jos, doar ziua se lucrează, pentru ca noaptea ruina să-şi desăvârşească menirea, Meşterul Manole, ca să rupă această secretă şi beznoasă moarte – într-una, suntem siguri că n-a mai oprit, spre seară, efortul de înălţare a bisericii!.. Deci şi peste noapte meşterii au rămas pe schele, până ce turnurile toate au fost ridicate spre ceruri!.. Ca nu cumva, oprind câteva ore, în noapte, zidirea monastirii, zidurile să înceapă din nou să curgă în jos şi să îngroape, cu nedesăvârşirea lor, trupul etern crucificat, pe orizontală, al Anei – şi trupul pruncului veşnic crucificat în burta ei!.. O, măcar murind, tot murind la temelia bisericii, în timp ce credincioşii se roagă lui Dumnezeu, tot murind, în secoli, în amintirile lor, Ana nu va muri, de fapt, niciodată! Iar plânsul pruncului nenăscut poate trezi o lumină divină în sufletele celor cu a lor credinţă aflată în extincţie...
Sau poate se poate întâmpla o minune dumnezeiască – şi Ana, stând întinsă pe spate, ca într-un sicriu, în biserica sicriu, să nu moară în veci! Adică în veci să rămână vie, chiar dacă în veci n-o să mai vadă lumina lunii aprinzându-se în ceriuri, şi nici lumina soarelui amurgind!..
Să zicem că Negru Vodă n-a ştiut nimic despre visul Meşterului Manole! Să zicem că a aflat de zidirea Anei în temelia bisericii doar după ce sfântul lăcaş fusese înălţat!.. Să zicem că atunci l-a cuprins o furie turbată împotriva modalităţii tragice în care Manole a desăvârşit construcţia monastirii de pe Argeş în jos!.. Să zicem că Negru Vodă a fost tulburat adânc de sfârşitul vieţii soţiei Meşterului Manole! O crimă! şi-o fi spus Negru Vodă, gândindu-se cum ar fi putut pedepsi această faptă!.. Să zicem că a simţit o crispare în suflet: viitorimea va afla că biserica domnească de pe Argeş are la temelie o faptă abominabilă, justificată de Manole, printr-un vis zis divin! Şi ca să nu recurgă la un tribunal cu sânge, Negru Vodă s-a gândit să-i uite pe Manole şi pe meşterii săi pe acoperişul bisericii!.. Să putrezească acolo şi să-i mănânce viermii şi ciorile – şi să nu împută pământul cu hoiturile lor! Nu era potrivit ca în văzul mulţimii Manole să fie pedepsit pentru visul său împlinit!.. Dar nici ca el, Negru Vodă, să aibă insomnii pentru că a trecut cu vederea faptul că la temelia sfântului lăcaş de pe Argeş se află un omor!.. Negru Vodă nu voia să reprime sângeros, la vedere, viaţa lui Manole – era doar împotriva unei posibile violenţe creştineşti!.. El era un realist, un om al viitorului!.. De ce să nu se spună, în viitor, despre el, că a avut o vocaţie constructivă şi o existentă paşnică?.. Nimeni n-avea să ştie că Manole şi meşterii săi au fost condamnaţi să moară pe acoperişul bisericii!.. Poate că ei, terminând de înălţat biserica de pe Argeş, plecaseră să înalţe, într-o altă parte, o altă constituţie!.. Astfel puritatea vieţii lor – şi a vieţii lui Negru Vodă!.. Da, rămânea neîntinată! Iar personalitatea sa, da, nu va rămâne, în memoria poporenilor, scindată, luminată de dorinţa înălţării unui lăcaş de închinăciune şi plină de o angoasă criminală!..
Apoi, da, mai poate exista o ipoteză extrem de ispititoare: Manole nu construise până în acea vreme nicio biserică! Nu ştia cine este Iisus!.. Manole putea fi un păgân... Care, doar în vis, s-a apropiat de credinţa creştină!.. Lipsa de credinţă în Dumnezeu, inexistentă în minţile constructorilor de până atunci a bisericilor închinate lui Dumnezeu! – făcea imposibilă înălţarea unei biserici!.. Era ceva necunoscut!.. Zidurile înălţate fără ştiinţă – şi fără Credinţă! – se tulburau, peste noapte, şi se ruinau... Căci nici pământul nu mai cunoscuse o asemenea construcţie!.. Neştiind nici măcar ce este Paradisul, Manole, murind, nici n-ar fi putut ajunge în el!.. Însă Negru Vodă, un om religios, aşezându-i pe Manole şi pe meşterii săi pe acoperişul bisericii, i-a trimis, de fapt, în paradis!.. Nu într-o moarte bleagă!.. Manole nu cunoscuse, fireşte, botezul creştin – şi nici ortacii săi! – aşa că el şi ei cunosc, doar murind, lumina creştină!.. Dacă, după terminarea zidirii sfântului lăcaş îşi pierdea viaţa în varii construcţii anonime – şi-ar fi murit din cine ştie ce întâmplări stupide, vieţile lor ar fi rămas nesemnificative!.. Aşa că despre Negru Vodă putem spune că s-a simţit copleşit de duhul creştin când a decis să-i trimită pe cei zece meşteri în paradis! Şi-a luat, cum s-ar putea zice, responsabilitatea unui domn creştin – un prototip al viitorului pe care oricine poate să-l vadă zilnic, pe toate meridianele!..
Astfel, Negru Vodă, în strădania cunoaşterii aprofundate a sinelui propriu, a simţit, prin urcarea lui Manole mai aproape de Cer, pe acoperişul mănăstirii, o înălţare a sufletului său – şi pentru poporeni!.. Manole, în nebunia sa, poate s-ar fi crezut fericit!.. Dar Negru Vodă a crezut de cuviinţă ca Manole să fie răsplătit, pentru munca sa tragică, printr-o fericire paradisiacă!.. Asta îl apropia şi pe Negru Vodă, mai mult, de nectarul credinţei pe care o simţea în piept!..
Adrian Păunescu iubea şahul
Jocul de şah este singura confruntare – cred eu! – în care adversarii pot fi şi prieteni: însă în acest joc-luptă totul trebuie să se desfăşoare cu gura închisă. Cuvintele rămân nerostite, deşi ele urmează energii devastatoare, belicoase, invizibile, mute! Adrian Păunescu iubea şahul. Dar nu juca şah decât în pauze. Şi, după cum ştiu eu, juca şah doar cu inşi cunoscuţi, cu prieteni, cum s-ar putea spune!.. Dar şahul, azi, a devenit şi un sport de cabaret parlamentar, cu minciuni electrizante, cu marionete docile, vrednice posesoare ale unor conştiinţe stilizate, astfel încât limitele dintre bărbaţi şi femei să devină formale... Poetica spectacolelor politice este atât de rafinată încât jocul de şah începe să-şi dezvăluie convingător noile sale legi aleatorii – în care pionii pot sări, convingător, peste pătrăţele, precum nebunii, iar caii pot să aibă logica strictă a tunurilor-turnurilor, şi aşa mai departe, într-o reversibilitate regală... Da, din lanţul acestor personaje de pe tabla de şah, până şi grimasele, ieşite la lumină, devin duioase! o reginele?!.. Reginele, cu popouri elocvente, pot oricând să-i ungă, pe frunte şi pe ceafă, cu smirnă şi tămâie, pe zeii burtoşi ai zilei, precum şi pe androginii lăutari, ce se zbat pentru implementarea drepturilor bărbaţilor în profunzimile semenilor adiacenţi! Păunescu era o fire expansivă, plină de proiecte, de idei! Însă atunci când juca şah şi pierdea un pion, ceda partida! Intuind sfârşitul partidei, ceda!.. Considera continuarea jocului inutilă: o înfrângere mai dulce este atunci când ţi-o recunoşti singur!.. Şahul este unul dintre cele mai mirifice sporturi în care orice om, în general, poate citi adevărul despre sine însuşi. Totuşi, în viaţa de fiecare zi, Păunescu nu se lăsa atât de uşor bătut – bătut chiar de el însuşi!.. De-aici i se trăgea o hibă ireversibilă: era înfrânt mai ales de energiile venite din afara sa, din partea unor cunoscuţi ce-i puteau fi îndatoraţi, sau din partea unor prieteni cu şapte feţe. Marile înălţări ale lui Adrian Păunescu – succesul revistei „Flacăra”, bunăoară! – au fost urmate de umilitoare căderi în cap!.. După accidentul petrecut pe stadionul din Ploieşti, Păunescu a fost aruncat peste pârleazul – ca să-i zicem aşa! – revistei „Flacăra”, deşi n-avea nicio vină, căci nu el construise acea bază sportivă băscrăcărată!.. În ce priveşte fidelitatea unor prieteni cu un vânjos caracter, de a cărei inutilitate, consemnată şi în istorii, nu mai facem vorbire!.. Da... Păunescu, după ce-a fost destituit din postul de redactor şef al revistei „Flacăra”, în urma unei şedinţe petrecute în spaţiul Comitetului Central, nimeni n-a mai avut timp să-l bage în seamă!.. Am fost invitat la acea şedinţă – după ce ea începuse cu două ore înainte!.. Despre ce era vorba? m-am întrebat, văzând toţi invitaţii aşezaţi pe scaune, cam ofiliţi! Tamara Dobrin, care conducea şedinţa, a început, cu o oarecare dulceaţă protocolară, să mă pună şi pe mine în temă... Şi să-mi ceară părerea... O părere ce trebuia să fie formală, într-o şedinţă formală, al cărei final fusese stabilit înainte de a începe!.. Am încercat să spun că nu cunosc amănuntele întâmplărilor de pe stadionul din Ploieşti... Şi – conform lecţiei extraordinare, pe care o învăţasem de la teribilul jucător de şah, Zaharia Stancu, am lăudat revista „Flacăra”, l-am elogiat pe redactorul ei şef, am subliniat ataşamentul său faţă de ţară, de partid!.. Degeaba. Tamara Dobrin a invitat-o pe tovarăşa Bobu, soţia lui Emil Bobu, ministreasa ce conducea justiţia, să citească Procesul-verbal încheiat de cei care au anchetat „cazul” de la Ploieşti… Doamna Bobu mai citise acest Proces-verbal şi înainte de a fie eu invitat să particip la şedinţa dedicată stadionului ploieştean!.. Procesul-verbal era clar: Păunescu, vai, vai! Lipsa indulgenţei crează dezastre, dar şi orgolii comice!.. Se ştie asta! Trecem mai departe...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
