Ziarul de Duminică

Este literatura română o biserică a ţiganilor? (II)/ de Dumitru Radu Popescu

Este literatura română o biserică a ţiganilor? (II)/...

Autor: Ziarul de Duminica

02.09.2016, 00:03 96

La Metro, cartea se vinde cu 9,99 lei kilogramul

Totuşi, şi azi, ca şi altădată, ne mai putem pune următoarea întrebare: dacă un ins cu care Dej mergea, uneori, cu camionul, de la închisoarea din Târgu-Jiu până la Cărbuneşti, unde Dej coordona instalaţiile interioare ale viitorului Cămin – palat – sediu al culturii, cine conduce România, Dej, sau Sorin?!...

Dar dacă ne amintim că Petre Pandrea, avocatul care i-a apărat pe comunişti în câteva procese – nesilit de nimeni! – a încasat nişte ani de puşcărie – cu executare, bre! – chiar de la comuniştii ajunşi la putere, trebuie să-ţi zici că, de, viaţa e complexă! Comunistul Laurenţiu Pătrăşcanu, cumnatul scriitorului Petre Pandrea, s-a ales, în uralele „Scânteii”, şi cu câteva gloanţe în cap şi în piept!... Brucanoizii anticapitalişti de atunci, deveniţi brucanofonii anticomunişti de mai târziu, au trimis în moarte mereu pe cei care nu posedau consecvenţa conştiinţei lor politice irefutabile!

Dar să nu-l uităm pe Făt Frumos! El, culmea, n-a umplut zilele şi nopţile cu ibovnice! N-a apucat să se plimbe, viu, prin Infern, ca Dante, alături de un poet, fiindcă a murit înainte de a ajunge în iad! A murit, totuşi, după ce ajunsese în ţara fără de bătrâneţe şi fără de moarte: adică, de, într-un fel măcar de paradis, nu?!... În ţara fără de moarte nu exista noapte, ca nu cumva locatarii să se rătăcească mergând de colo până colo, şi nu exista, culmea, nici memorie, dacă ţi-o puteai pierde, cum şi-a pierdut-o şi Făt Frumos... Norocul lui Făt Frumos a fost că şi-a regăsit memoria, cu ajutorul ei putând să se convingă definitiv că nimerise într-o ţară a fericirii etern plicticoase şi inutile!... Aici, da, din cauza eşecului, nici nu te puteai sinucide, fiindcă nu puteai muri! Erai condamnat să trăieşti veşnic în această puşcărie a fericirii! Înţelegerea realităţii din această ţară visată, încă din lichidul amniotic, îl face pe Făt Frumos să încerce să înfrângă această realitate, părăsind-o!... Călare, desigur, ca să poată ajunge în împărăţia părinţilor săi!... Făt Frumos pornise spre ţara din vis nu neapărat mânat, vai, nu, de niscaiva acute porniri hormonale, sau din cine ştie ce viziuni sexuale faţă de care să se simtă înflăcărat şi obedient!... Plexul său solar, gazda Sinelui, nu era copleşit de vreo Iubire, visată!... El pleacă din ţara părinţilor săi fără să fi cunoscut – şi nici măcar amuşinat! – Iubirea, această fiziologie a sacrului!...

Norocul lui Făt Frumos a constat în faptul că din clipa pierderii memoriei până în clipa recâştigării memoriei, alternanţele fiziologiei creierului său nu produseseră niscaiva calcifieri ireversibile!... Aşa că eşecul constatat în clipa recâştigării memoriei, în urma unei vânători ratate, îl determină să pornească spre ţara pe care o părăsise, ţara părinţilor săi... Căci acolo se afla adevărata viaţă, viaţa cea nescutită de moarte, nu cea falsă, fără nicio logică umană, fără chiar o credinţă în sacralitatea iubirii!...

Astăzi, când gloria bazileilor guvernamentali este negoţul, care îi legitimează, delegitimându-i, după o vreme, prin spectacolul cătuşeriadei sterile, adică fără urmări, ecrivenii, copleşiţi de succesurile ebice, economice, politice, militare şi sportive, ale patriei străbune, aflată încă în geografia religioasă creştină a urmaşilor urmaşilor lui Decebal şi Traian, devenită un bazar de fiare vechi, legume şi brânză de la caprele vecinilor, ecrivenii, deci, fiind cu viitorul asigurat – adică ştiind că o să ajungă până în primăvară! – se preţuiesc între ei cu o vigoare insomniacă, şi aşteaptă cu neadormire, fireşte, decizia componenţilor juriul Nobel, acei suedezi atât de traumatizaţi în a alege cu mâna pe inimă, dintre cei 49 de români, pe cel mai vânjos laureat danubiano-pontic!...

Sigur, până acum munca suedezilor era mai uşoară: nu era necesar să citească vreo carte, premiile se dădeau pe biografii! Dar azi, când e clar că până şi boschetarii peniţari au rezistat prin cultură, e greu să te descurci printre mafiile premiilor mărunte, cele care încurajează şi dictează clasamentele în comercializarea culturii – şi oferă certificate de valoare îndeajuns de irefutabile!

Totul e OK! La Cluj-Napoca e chiar super OK! La „Metro”, kilogramul de carte se vinde cu 9,99 lei!

În sectorul cu „Poezii”, „Romane”, „Albume”...

Anunţul vorbeşte foarte clar: „9,99 lei per un kilogram de carte”.

În legende, ca şi în realitatea zilelor ce s-au dus, dacă un criminal bogat înălţa o biserică pentru sine, după moartea sa biserica rămânea vie pentru credincioşii din neamul său, ori era donată, făcută pomană unor săraci... Azi, când chiar unii politicieni-filosofi, fireşte! – au ajuns încă din timpul vieţii biserici – totul s-a mai limpezit!...

Rămâne, totuşi, în picioare, o întrebare cam şuie!... Dacă danubiano-ponticii îşi înălţau biserici şi ctitorii lor îi cam lăsau pe acoperişe pe meşterii zidari, dacă unii cărturari erau puşi, cu cărţile lor cu tot, pe acoperişurile unor lăcaşuri de închinăciune, ce se mai întâmplă în biserica ţiganilor? Este România o biserică a ţiganilor? mă întrebam acum câţiva ani... Este cultura o biserică a ţiganilor? mă întreb azi... Există biserici care cântă – şi unde se cântă! – manele? Şi unde penetraţiile mutuale sunt în toi tot timpul?... Ce se mai întâmplă cu Ana lui Manole, aflată între ziduri?... Ana plânge mereu, căci nu şi-a încheiat rostul de soţie – aducerea pe lume a unui prunc! Ea moare într-una, simţind o iubire înfricoşată faţă de Manole... Făt Frumos s-a rupt din inutilitatea searbădă a timpului fără de memorie, a şters-o din ţara fără de moarte... Visul său pus pe şotii divine l-a împins să ajungă într-un paradis trist!...

Făt Frumos, fiul fără de vârstă, fără de ani, fără de timp, al împărătesei ce l-a adus pe lume cam la bătrâneţe, ca să ajungă în ţara fără de bătrâneţe, fără de vârstă şi fără de moarte, se bate cu tot felul de zgripţuroi şi zgripţoraşi!... Ajunge, apoi, în faţa invincibilului popas – moartea! Hârca băboasă alungă iubirile, credinţele şi florile paradisiace... Ea ruinează lumina zilei, acoperă cu bezna ei orice construcţie începută întru proslăvirea luminii!... Moartea Anei nu este un accident biologic, nu vine dintr-o rătăcire ideologică, dintr-o confruntare hormonală nereuşită, ci vine din iubire – şi este, în primul rând, darul ei pentru înfăptuirea luminii sfinte!...

Paşii lui Don Quijote prin lume nu pleacă dintr-un palpit erotic-ideologic, nici dintr-o gimnastică politică, ci din dorinţa de a resacraliza binele în lume!

Făt Frumos, ajuns în faţa morţii, ce slăbise atât de tare încât ajunsese ca un ciot, nu se teme!... Nu contează abandoanele istoriei, dacă iubeşti viaţa!... Făt Frumos are un schimb de priviri cu moartea, apoi lumina ochilor săi nu-şi mai zăreşte chipul în oglinda moartă a ochilor Morţii!... Atunci baba-scârbă îi dă o palmă!... El moare, însă fără să fugă din faţa ei! Ea era o hârcă împuţită ce nu putea visa viaţa fără de moarte!...

Domnule Cristian Teodorescu, fiindcă mi-ai fost subaltern la „Contemporanul”, sper că nu ţi-ai închipuit că pot să-şi răspund cu exactitate la întrebările pe care mi le-ai pus, căci... exactitatea, totuşi, nu este, ca în matematică, întotdeauna, cel mai bun răspuns!... Sper să nu te străduieşti să cauţi unde este adevăr şi unde este o umbră de adevăr... Eu sunt sigur că nu te-am minţit! N-aş fi câştigat nimic, nu?... Din păcate, meteoric, trăim într-un veac al... al!...

A, era să uit biserica ţiganilor! Dar, înainte de toate, să nu uit că astăzi, la Paris, în finala Campionatului de fotbal – din Europa, fireşte! – se înfruntă Franţa cu Portugalia!... Franţa are în echipă vreo zece negri, Germania are câţiva turci, un albanez, un... Ieri „Dinamo” – echipa câinilor noştri roşii! – a făcut egal cu o formaţie din nu mai ştiu ce ţară!... Golul echipei bucureştene l-a înscris un câine roşu din Africa. Fotbalul – ce minune divină! Fotbalul, da, face ca viaţa să merite să fie trăită! Azi, Ronaldo, sau Griezmann – aceasta-i întrebarea?!... Dumnezeu o să fie prezent la meci, în noua sa biserică, fotbalistică, sau a uitat de propria sa Creaţie?... Dacă doreşte să ia Balonul de Aur, Ronaldo va trebui să se descotorosească de-o năpastă ce l-a urmărit în ultimele zece zile – să se descotorosească de el însuşi! Istoria meciurilor dintre Franţa şi Portugalia îi gâdilă aprig, în palme, pe toţi jucătorii! Trebuie să-şi valorizeze contractele! Dacă şomerul din formaţia Ţării Galilor, care, zilnic, păşea din nimic în alt nimic financiar, a revenit cu mult peste linia de plutire, azi francezii trebuie să deconstruiască universul maşinuţei de fotbal latin, iar portughezii, cu abilitatea lor iraţionalistă, de poeţi meseriaşi, trebuie să pulverizeze delirul galic!...

O, nu, n-am uitat biserica ţiganilor!

Dar, întâi, să ne mai aducem aminte de Ana lui Manole!

Ana, în zid, zidită, se plânge de starea în care se află, fără să devină, însă, o răzvrătită, fără să ceară, răspicat, să fie oprită zidirea ei în temelia bisericii!... Nu, nu doreşte să rupă, să oprească împlinirea visului... visat de Manole! Într-un fel, Ana simte moartea ei trăind de-a valma cu iubirea pentru Manole! E vorba de o magie a alterităţii, a spaimei de a muri, de a-şi pierde pruncul, şi a imposibilităţii de a nu simţi şi în aceste clipe iubirea deplină faţă de Manole!... Dacă Ana nu mai are nicio speranţă că va scăpa din zidul cu moarte, care mereu o strângea, scoţând-o din viaţă, Manole, ca şi cum Ana, la temelia bisericii fiind aşezată, n-avea în veci cum să moară – speră, părăsit de Negru Vodă pe acoperişul sfântului lăcaş, că va putea zbura – cu aripile de şindrilă pe care le-a lustruit! – între cer şi pământ, ca să intre în viaţa de zi cu zi a propriei sale existenţe!... Cu aripi de lemn, zburând ca o cruce, sperând să apuce lumina zilelor ce vor veni, Manole se prăbuşeşte pe pământ, ca răstignit, intrând în noaptea maximă a morţii... Eminescu ne poate  veni în ajutor cu a sa Odă (în metrul antic):

 

„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

  Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

  Ochii mei nălţam visători la steaua

  Singurătăţii.

 

  Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

  Suferinţă tu, dureros de dulce...  

  Pân-în fund băui voluptatea morţii

  Ne-ndurătoare.

…………………..

  De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

  Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

  Pot să mai re'nviu luminos din el ca

  Pasărea Phoenix?...”

 

Nu ştiu de ce-mi vine să spun că acest zbor de pe sfânta biserică spre pământ parcă seamănă cu o sinucidere!... Nici Negru Vodă – dar nici Dumnezeu! – n-au avut măcar milă faţă de meşterul care a sacrificat tot ce avea mai scump, soţia şi pruncul, pentru Credinţa în zidirea Bisericii!... De ce?!...

Să fie, totuşi, vorba, până la urmă, de o autodistrugere? El, constructorul, visătorul, salvatorul, cel care a stins cutremurele distrugătoare ale solului, prin înălţarea unui lăcaş de închinăciune, el, cumva, ajuns alesul lui Dumnezeu, să ajungă în derizoriu, datorită delirului egocentric ce l-a împins pe Negru Vodă să inaugureze înălţarea lăcaşului sfânt, fără de asemuire, printr-o nouă istorie a crimei?!

Un popă de la Blaj, citit, deloc nătărău, dar foarte sincer în lipsa apetenţei pentru valorile poeziei, a inaugurat Galaxia Grama, galaxia galacticilor gramarieni, cei ce îl vor pune mereu pe Eminescu la colţ, ca pe un nimic îmbălsămat... Fraţii Mătieş, verişanii lui Horea, îşi vor vinde vecinul de acelaşi sânge cu ei, bravilor vienezi, ca să fie tras pe roată, la Alba-Iulia!... Măcar pe Brâncoveanu l-a livrat turcilor  unchiul său, marele cărturar Cantacuzino!... Brâncoveanu nu s-a încumetat să trădeze biserica ortodoxă, şi atunci, calm, în faţa ambasadorilor Europei, la Istambul, călăul otoman, înainte de a-i reteza gâtul, i-a pus pe butuc pe urmaşii săi – şi le-a tăiat capetele!... Liviu Rebreanu, care a înălţat o biserică pentru Ion, pentru Apostol Bologa şi pentru răsculaţii munteni, aproape fără biografie, dar care vorbesc precum grecii, în tragedii, prin tulburătoare stări de conştiinţă monologale, a fost stuchit, când se afla în copârşeu, în drum spre temeteu, de confraţii săi dragi... Am publicat o piesă, „Moartea lui Liviu Rebreanu”, în care – ce să vezi? – i-am adus în faţa autorului genialei lucrări „Proştii”, deschizătoarea absurdului realist din povestiri, piese şi romane, pe câţiva autori al căror nume începe cu C – şi i-am pus să-şi rostească vorbele cu care l-au blagoslovit pe decedatul lor coleg... Caraion, Carandino, Călugăru!... Dar şi Oscar Lemnaru, şi Miron Radu Paraschivescu!... Ei, da, ce-au spus? Că a... murit Gorila!... Rebreanu... A reprezentat hitlerismul românesc!...A trăit... O penibilă viaţă!... Trădător!... Vânzător de ţară!... Apostol Bologa, în loc să se spânzure, a intrat în Gestapo!... Liviu Rebreanu era un cadavru viu!... Rebreanu, senin ca o chelie!... A murit un strigoi!...

Sigur, în loc să ne ocupăm, ieri, dar şi azi, de Văsiian Beuz, al doilea, după noi, scriitor român, după Cocrişel, tot îl pomenin pe Sorin Toma, care n-avea loc pe lumea asta de „îmburghezirea morală” a lui Tudor Arghezi! N-o să-i reproducem, totuşi, toate râgâielile, deloc putrede, în care îi reproşa poetului ce scrisese „Baroane” şi fusese închis la Târgu-Jiu... că... este „poetul burgheziei române, îmbătrânite şi agonizante”... că... vorbele lui... „răsună pline de ură şi dispreţ pentru omenire, pline de o trufie cu adevărat neroniană, sau, ca să fim mai în nota timpului, hitleriană!...” De ce nu le spunem, totuşi, căci a sosit timpul!... Da, şi de ce nu spunem cine este adevăratul autor al acestor blagosloviri neroade semnate... cu pseudonimul Sorin Toma, care, cu adevărat, era doar fratele lui A. Toma, nu şi autorul jalnicului text „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei...” Să nu se spună că nu se ştie!... Se ştie doar şi că semnatarului din „Scânteia” i s-ar fi rupt limba – şi tot n-ar fi putut lipi între ele... putrefacţia poeziei şi poezia putrefacţiei!

Dar să revenim la preotul Văsiian Beuz... El îi scrie o epistolă primarului din Bistriţa – cerându-i graţierea unui ucigaş! Contemporan cu Shakespeare şi un Cervantes, ca şi Cocrişel, cel care a scris primul text în limba română, dintr-o închisoare (fusese soldat în armia întemeietorului nostru de neam, din acea vreme!), preotul Vasiian Beuz are o propunere demnă de domnul Shakespeare: el cere îndurare, împreună cu fiul său, diaconul Nicolai, chiar pentru acel om care l-a ucis pe fratele său!...

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO