Ca o noua generatie de eseisti cu pregatire umanista incepe sa prinda contur e limpede, ce nu e limpede este cata substanta mai pot avea ei in zilele noastre. Substanta insemnand doua lucruri: 1) sa ai un text interior pe care sa nu ti-l schimbi in functie de context si 2) posibilitatea ca acest text sa-i influenteze pe altii.
Daca este sa le fac colegilor mei de generatie un portret sincer, sunt cel putin doua trasaturi care imi vin in minte, trasaturi ce mi se par cu atat mai dureroase cu cat eu insumi simt ca sufar de ele. Prima trasatura e delicata: degringolada ideologica. A doua nu mai e delicata, ci sinucigasa: neincrederea reciproca.
Sa incep cu prima: ne lipseste perspectiva unui ideal comun. De altminteri, cel care mai vorbeste astazi de ideal sau de perspectiva - cuvinte incarcate cu o vetusta aura reactionara - este deja banuit de obsesii revolute. In realitate, e un altfel de a spune ca noi nu mai credem in nimic care sa ne poata uni. Am ajuns intr-un asemenea hal de luciditate pragmatica incat suntem incredintati ca ideile sunt pretexte, iar idealurile sunt masti. Cat despre valori, ele sunt precum hainele in timp de iarna: le preferam pe cele care ne ajuta sa ne fie mai cald. Asta inseamna ca traim cu totii intr-o echilibristica necontenita, facand figura unui boxer care isi schimba greutatea de pe un picior pe altul din teama de a nu cadea din ring. A-ti schimba greutatea de pe un picior pe altul e totuna cu a-ti schimba convingerile din nevoia de securitate personala. Iar criteriul dupa care eseistul de azi isi schimba opinia tine de gradul de periclitare pe care aceeasi opinie il poate aduce in viata lui. Asa se face ca, cu cat o idee este mai impotriva mentalitatii dominante, cu atat posibilitatea ca ea sa fie imbratisata de eseistii actuali este mai mica. Cu alte cuvinte, nimeni nu mai este dispus sa indure represalii in numele ideilor pe care le sustine. Rezultatul este cel pe care il vedem: suntem o masa de manevra ce poate fi manipulata printr-o parghie ce nu a dat niciodata gres atunci cand s-a pus problema de a juca pe degete un intelectual: vanitatea, rana aceasta din care vor rasari mereu obsesia pentru cariera si foamea de prestigiu.
A doua trasatura este devastatoare: suspiciunea ubicuitara. Ne vanam unii pe altii si ne ferim unii de altii. Am invatat cu totii ca vigilenta este mai buna daca se traduce in prudenta decat in cutezanta. Si astfel ajungem sa scriem lucruri in al caror adevar nu credem. Iar in relatiile personale, traim in linii mari un fenomen de pseudo-cunoastere la distanta, caz tipic de perturbare a contactului dintre oameni. El poate fi caracterizat astfel: sa vezi cum imaginea ta ajunge la altii numai dupa ce a fost trecuta prin filtrul psihologiei dominante. Si astfel, e o uimire sa observi cum colegii tai de generatie te cunosc fara sa fi stat de vorba cu tine, ba chiar avand despre tine o parere bine conturata. Ca latura a psihologiei colective, fenomenul este firesc. Drama este ca, la noi, el e exagerat pana la paroxism. De aceea, noi gandim exact in spiritul pe care nu obosim sa-l condamnam in public. Spunem ca nu e bine sa gandim prin etichetari si prin judecati generalizante, si cu toate acestea fiecare pune etichete si emite verdicte globale. Presiunea unui astfel de mediu perturbator este atat de puternica, incat fiecare recurge la aceeasi reactie de aparare: cauta o autoritate sub protectia careia sa se aseze. Autoritatea e reprezentata cel mai adesea de un grup. Urmarea va fi ca invariabil vom imprumuta psihologia grupului in care ne simtim aparati. Iar cand convingerile iti sunt dictate de opinia tutelei sub bolta careia te-ai asezat se cheama ca autonomia constiintei tale a luat sfarsit.
Iata, in cateva cuvinte, portretul generatiei eseistilor de azi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
