Miles ia cina la nişte oameni pe care nu‑i cunoaşte, invitat de un amic. Înainte de desert, se ridică de la masă, se duce la etaj şi se încuie în camera de oaspeţi. Refuză să mai iasă de acolo. Refuză să scoată vreun cuvânt. Gazdele sunt înnebunite, dar nu‑l pot da afară. Vestea se întinde în toată ţara, transformându‑se într‑un adevărat fenomen social şi mediatic. Printre personajele implicate în povestea lui Miles, se numără o femeie între două vârste, aflată într‑un moment de răscruce al vieţii şi al carierei ei, un bărbat trecut de prima tinereţe, afectat de pierderea partenerului de viaţă, o octogenară pe care familia vrea s‑o interneze împotriva voinţei ei într‑un cămin de bătrâni şi o fetiţă deşteptissimă de nouă ani, a cărei inteligenţă precoce îi atrage antipatia colegilor şi a profesorilor. Triumful cel mare al cărţii e în slalomul înnebunitor printre jocurile de cuvinte, care transformă Era să fiu eu într‑o palpitantă cursă printre obstacole, ca un thriller lingvistic cu personaje experte în dezamorsarea bombelor de limbaj. Deşi absent în cea mai mare parte a romanului, Miles marchează vieţile celor din jur. În acelaşi timp ne deschide ochii către o realitate incomodă, una din care fiecare dintre noi şi‑ar putea dori să evadeze, la un moment dat. Ţi s‑ar putea întâmpla şi ţie.
Ali Smith (n. 1962 în Inverness, Scoţia) a debutat în 1995 cu volumul de povestiri Free Love and Other Stories, premiat cu Scottish Arts Council Book Award şi Saltire Society Scottish First Book of the Year Award. Printre romanele celebre ale autoarei se numără Hotel World (2001), The Accidental (2004), Girl Meets Boy (2007). De-a lungul carierei a fost recompensată cu Scottish Arts Council Book Award, Encore Award, Scottish Arts Council Book of the Year Award, Whitbread Novel Award şi nominalizată de două ori pe lista finaliştilor pentru premiile Man Booker şi Orange.
*
* *
Adevărul este... imaginează‑ţi un bărbat pe o bicicletă medicinală într‑o cameră de oaspeţi. E un bărbat destul de obişnuit, doar că peste ochi şi peste gură pare că poartă nişte clapete de cutie poştală. Uită‑te mai atent şi ai să vezi că ochii şi gura sunt acoperite separat de mici dreptunghiuri gri. Sunt ca benzile pe care le puneau pe vremuri ziarele şi revistele pe ochii oamenilor, pe vremea când încă nu puteau să şteargă digital sau să pixeleze un chip ca să protejeze identitatea persoanei al cărei chip era acolo.
Uneori aceste benzi, sau dungi, sau casete, erau puse şi pe alte părţi ale corpului care nu trebuiau văzute de oameni, ca măsură de protecţie pentru publicul privitor. În principal ele ar fi trebuit să protejeze identitatea persoanei din fotografie, pentru ca aceasta să nu fie recunoscută. Dar în realitate făceau să pară că se întâmplase ceva clandestin, sau dubios, sau periculos, sau mai rău de‑atât; erau un fel de dovadă a ceva de nedescris.
Când acest bărbat de pe bicicletă mişcă din cap, micile benzi se mişcă odată cu el, aşa cum se mişcă ochelarii de cal atunci când calul mişcă din cap.
Lângă bărbatul de pe bicicletă stă în picioare un băieţel, în aşa fel încât au capetele la acelaşi nivel. Băiatul meştereşte la banda gri de pe ochii bărbatului cu un cuţit de bucătărie.
Au, spune bărbatul.
Îmi dau toată silinţa, zice băiatul.
Are cam zece ani. Poartă breton lung, are părul destul de lung. E îmbrăcat cu blugi evazaţi, brodaţi cu galben şi mov la betelie şi un tricou albastru cu roşu, cu Snoopy pe partea din faţă. Smulge de pe ochii bărbatului chestia aia care se desprinde, se ridică aproape comic în aer şi cade pe podea cu un zăngănit metalic.
Tricoul e primul lucru pe care îl vede bărbatul de pe bicicletă.
Snoopy de pe el stă ridicat pe picioarele din spate şi poartă în piept o cocardă. Pe cocardă scrie erou. Deasupra lui Snoopy mai sunt câteva cuvinte, scrise cu galben, cu acelaşi gen de caractere care sunt folosite mereu în desenele cu Snoopy: E timpul eroilor.
Uitasem cu totul de tricoul ăsta, e primul lucru pe care‑l spune bărbatul de îndată ce băiatul îi desface chestia pe care a avut‑o pe gură.
Da, e bun şi ăsta. Dar îl ştii pe ăla portocaliu pe care scrie Îmbrăţişează un beagle? întreabă băiatul.
Bărbatul face semn din cap că da.
De fiecare dată când îl port, e ciudat, dar fetele sunt întotdeauna tare drăguţe cu mine, spune băiatul.
Bărbatul spune da râzând. Se uită în jos, la picioare, acolo unde au căzut dreptunghiurile gri. Ia unul de jos. Îl cântăreşte în mână. Îşi pipăie zonele încă sensibile din jurul ochilor şi gurii. Îi dă din nou drumul pe podea, întinde mâna în aer, îndepărtând‑o de corp, şi o flexează. Se uită la mâinile băiatului.
Uitasem cum mai arătau mâinile mele, spune el. Cum arată.
Bine, deci acum am rezolvat asta. Acum pot să‑ţi arăt? întreabă băiatul. Acum vrei să ştii?
Bărbatul face semn din cap că da.
Bun, zice băiatul. Bine.
Ia două foi de hârtie de pe jos. Îi dă una bărbatului. Se aşază pe pat şi ţine cealaltă foaie de hârtie ridicată.
Deci, spune el. Uite cum faci. Iei o coală albă de hârtie A4 şi o pliezi în două. Nu, aşa. Pe lungime. Şi ai grijă ca laturile să fie egale, colţurile să se suprapună perfect.
Bine, spune bărbatul.
Apoi desfă‑o ca să semene cu o carte, spune băiatul.
Bine, spune bărbatul.
Apoi îndoaie un colţ, spune băiatul, coţul de sus, apoi pe celălalt. Ca să arate aşa, ca o carte, dar o carte cu partea de sus triunghiulară. Apoi îndoaie coţul îndoit în jos, spre tine, şi presează‑l. Ca să arate ca un plic. Apoi pliază din nou un colţ ca să rămână un mic vârf ridicat la capăt. Apoi fă la fel şi cu celălalt. Dar în aşa fel încât să‑ţi rămână un vârf bont, nu un vârf ascuţit. Cu cât mai bont, cu‑atât mai bun.
Stai, stai, stai, spune bărbatul. Aşteaptă.
Da, un mic triunghi care stă ridicat la capăt, spune băiatul. Apoi pliază micul triunghi înapoi deasupra colţului. Apoi pliază spre exterior, nu spre interior, pentru ca triunghiul să rămână pe dinafară. Ai grijă să fie egale. Apoi apucă‑l de deasupra şi pliază‑l în jos ca să faci prima aripă. Apoi întoarce‑l şi fă la fel pentru cealaltă aripă. Ai grijă să fie egale, altfel n‑o să‑l poţi dirija.
Bărbatul se uită la avionul pe care‑l ţine în mână. Îl presează, apoi îl desface. Pe dinafară, de deasupra, arată ca o simplă coală de hârtie pliată. Pe dinăuntru, de dedesubt, este compact, împăturit cu o acurateţe surprinzătoare, ca la origami, ca o mică maşinărie.
Băiatul îşi ridică avionul şi‑l îndreaptă către celălalt capăt al camerei.
Şi iată produsul finit, spune el.
Zboară drept şi lin, foarte frumos, din mâna dreaptă a băiatului până în colţ.
Într‑adevăr aerodinamic, se gândeşte bărbatul. Solid, pentru o simplă coală de hârtie. Pare mult mai greu decât era înainte de a fi pliat. Dar nu e, nu‑i aşa? Cum ar putea fi?
Apoi ţinteşte şi el cu avionul lui către colţul opus al camerei, lângă uşă. Avionul îşi urmează culoarul de zbor cu precizie. E aproape insolent în precizia lui.
Bărbatul râde în hohote. Băiatul dă aprobator din cap şi ridică din umeri.
Simplu, spune băiatul. Vezi?
Era odată un bărbat care, într‑o seară, la o petrecere, între felul principal şi desert, s‑a dus şi s‑a încuiat într‑unul dintre dormitoarele de la etajul casei celor care dădeau petrecerea.
Era odată o femeie care îl întâlnise pe acest bărbat cu treizeci de ani în urmă, ajunsese să‑l cunoască ceva mai bine timp de vreo două săptămâni în miezul unei veri pe când aveau amândoi şaptesprezece ani şi de atunci nu‑l mai văzuse, deşi îşi mai trimiseseră uneori, în primii ani după aceea, felicitări de Crăciun, lucruri de genul ăsta.
Chiar acum femeia, care se numea Anna, stătea în faţa uşii încuiate în spatele căreia se afla, teoretic, bărbatul, care se numea Miles. Stătea cu braţul ridicat şi cu mâna gata să – să ce? Să ciocănească? Să bată discret? Casa asta dichisită, perfect pusă la punct, perfect domesticită nu suporta zgomotul; orice scârţâit era un afront la adresa ei, iar stăpâna casei, care emana dezaprobare prin toţi porii, era doar la doi paşi în urmă. Dar Anna cu pumnul ridicat stătea acolo, de parcă era imaginea unuia dintre revoluţionarii ăia de prin anii 80 gata să, ei bine, să facă ceva deloc liniştit. Să bată. Să răpăie. Să bubuie. Să care o ploaie de pumni.
Ciudată expresie, să care o ploaie de pumni. Undeva, dincolo de ploaia de pumni. Nu‑şi amintea mare lucru despre el, dar ştia că nu s‑ar fi împrietenit vreodată dacă n‑ar fi fost el genul pe care să‑l amuze un calambur forţat ca ăsta. Să fi fost el oare, spre deosebire de Anna în acest moment, genul de persoană care ar şti ce să‑i spună unei uşi închise dacă ar sta de o parte a ei şi ar vrea să‑l convingă pe cel de pe partea cealaltă s‑o deschidă? Genul care s‑ar putea întoarce către acea copilă întinsă pe burtă de‑a lungul scării cât de sus putea ajunge trupul ei micuţ, cu degetele de la picioarele desculţe pe lemnul podelei de la parter şi cu bărbia în palme pe cea de‑a cincea treaptă privind de acolo de jos, şi să facă din prima o glumă bună, ce îi spune o ciupercă altei ciuperci când nu o crede? Fungi de‑aici, să turuie din prima despre chestii cum ar fi de unde a apărut, de fapt, o expresie ca a căra o ploaie de pumni?
Femeia din spatele Annei oftă. Îi ieşi, cumva, un oftat cu ecou, ca într‑o peşteră. După care tăcerea de dincolo ţiui şi mai tare. Anna îşi drese glasul.
Miles, zise ea către lemnul uşii. Eşti acolo?
Dar nu mai era prea sigură nici că ea însăşi e acolo, nu recunoştea vocea aia cam behăită. A, uite, vezi – aşa se face, cu nepăsarea sănătoasă a copilei aceleia. Pe jumătate băiat, pe de‑a întregul fată, se ridicase în coate pe scară, urcase în fugă treptele şi era gata să bată cu putere la uşă.
Bum bum bum.
Anna simţi fiecare bubuitură trecând prin ea ca şi cum copila ar fi bătut în pieptul ei.
Unu, doi, trei, ieşi de‑acolo dacă vrei, răcni copila.
Nu se întâmplă nimic.
Sesam, deschide‑te, răcni copila.
Se strecurase pe sub braţul Annei ca să ciocănească. O privea de acolo, de sub braţul ei.
rainbow (Undeva, dincolo de curcubeu), interpretată de Judy Garland în filmul Vrăjitorul din Oz.
Asta face ca piatra din gura peşterii să se dea la o parte, zise copila. Asta se spune în poveste, prin urmare piatra pur şi simplu se dă la o parte.
Copila îşi apropie gura de uşă şi vorbi din nou, de data aceasta fără să mai răcnească.
Cioc‑cioc, zise ea. Cine‑i acolo?
Cine‑i acolo?
Existau câteva motive serioase în acel moment din viaţa Annei Hardie să se întrebe ce înseamnă, chiar şi pentru ea, să fie acolo.
Unul era slujba ei, la care tocmai renunţase, pe care ea şi colegii ei o numeau în glumă ofiţer de legătură, la ceea ce ea şi colegii ei numeau doar pe jumătate în glumă Centrul pentru Permanenţă Provizorie (sau, invers, Centrul pentru Provizorat Permanent).
Altul era faptul că Anna se trezise cu câteva săptămâni în urmă în toiul celui de‑al cincilea deceniu de viaţă în toiul nopţii, dintr‑un vis în care îşi văzuse propria inimă dincolo de coaste. Bătea cu mare greutate, pentru că era acoperită cu o crustă groasă dintr‑o materie care semăna cu chestia pe care ne‑o curăţăm de la colţul ochilor dimineaţa când ne trezim. Se trezise, se ridicase în capul oaselor şi îşi pusese mâna în dreptul inimii. Apoi se dăduse jos din pat, se dusese la oglinda din baie şi se privise. Ea era.
Expresia i‑a amintit de ceva ce îi spusese cu ceva timp în urmă, la al doilea şi ultimul lor prânz împreună, Denny de la Ştirile Serii, cu care lucrase la câteva cazuri legate de relaţiile de vecinătate şi cu care avusese şi o scurtă relaţie. Era un dulce Denny. Prima dată, era în picioare în bucătăria ei şi şi‑a scos cu blândeţe penisul să i‑l arate, cu un amestec de speranţă şi timiditate, ca şi cum s‑ar fi ruşinat şi s‑ar fi mândrit cu erecţia lui în acelaşi timp; ei i‑a plăcut asta. Îi plăcuse de el. Dar totul se limitase la două întâlniri la prânz, şi amândoi o ştiau. Denny era căsătorit, pe soţia lui o chema Sheila, iar cele două fete şi băiatul lor erau la liceu, la Clemont High. Anna a făcut o cană de ceai, a pus şi zahăr şi lapte pe tavă pentru că nu ştia cum îl bea el, l‑a dus sus şi s‑a strecurat înapoi în pat. Era unu şi un sfert. Le rămăsese mai puţin de jumătate de oră împreună. El a întrebat‑o dacă putea să fumeze. Ea a zis că da, din moment ce era ultimul prânz. El a zâmbit. Apoi s‑a întors pe partea cealaltă, şi‑a aprins ţigara, a schimbat subiectul. A întrebat‑o: Îi venea să creadă că el putea rezuma ultimele şase decenii ale jurnalismului în şase cuvinte?
Hai, uimeşte‑mă, a zis ea.
Am fost acolo. Eu am fost, a spus el.
Era o observaţie banală, a zis el. Până la mijlocul secolului al douăzecilea, orice ştire importantă suna cam aşa: Am fost acolo. În ziua de azi: Eu am fost.
În curând aveau să fie opt cuvinte, a zis Anna. Noul secol adăugase deja încă două. Eu am fost, oameni buni. Ea şi Denny au râs, şi‑au băut ceaiul, s‑au îmbrăcat la loc şi au plecat fiecare la slujba lui. Ultima dată vorbiseră cu câteva luni în urmă, despre cum să se ocupe de povestea cu copiii din cartier care le dăduseră copiilor de la adăpost să bea urină din sticle de limonadă.
În toiul nopţii, câteva luni mai târziu, cu mâna în dreptul inimii, fără să simtă nimic, Anna se privise în oglinda de la baie. Ea era. Era o variantă de eu‑am‑fost.
Tot ea era apoi, cu două seri în urmă, în faţa laptop‑ului, într‑o seară de vară, cu zgomotul de fond de la Wimbledon auzindu‑se de la televizoarele vecinilor pe ferestrele deschise ale caselor de primprejur. Tot la Wimbledon era dat şi televizorul ei. Sonorul de la televizorul ei era dat încet. Era soare la Londra şi gazonul de la Wimbledon era încă de un verde intens, doar puţin bătătorit. Ecranul televizorului licărea nebăgat în seamă dincolo de ecranul laptop‑ului. Poc‑uri, ah‑uri şi oh‑uri, bizar deconectate de la sursa lor, îi acompaniau clămpănitul la tastatură. Părea că toată lumea de afară era coloana sonoră de la televizor. Poate că era o nouă psihoză, Psihoza Jucătorilor de Tenis (PJT), în urma căreia treceai prin viaţă crezând că eşti permanent privit de un public profund mişcat de orice mişcare de‑a ta, reacţionând la orice reacţie de‑a ta, remarcând orice moment remarcabil cu încântare / emoţie / dezamăgire / bucurie răutăcioasă. Probabil că toţi jucătorii de tenis sufereau de ceva de genul acesta, şi poate că într‑o anumită măsură şi toţi cei care mai credeau în Dumnezeu. Dar oare însemna asta că oamenii care nu sufereau de aşa ceva erau într‑o mai mică măsură acolo, în lume, sau cel puţin că erau acolo în mod diferit, pentru că se simţeau mai puţin observaţi? De ce nu ne‑am ruga la zeul jucătorilor de tenis, se gândi ea. Să‑i cerem lui, aşa cum i‑am cere oricărui alt zeu, să ne dea pace în lume, să ne aibă în pază, să învie toate păsările care au murit vreodată, care s‑au cufundat vreodată în ţărână ca nişte grămăjoare de pene şi oscioare găunoase şi sfărâmicioase, să le înşire pe pervazul acela chiar acum, cele mici în faţă şi cele mari în spate, şi să le pună să cânte în cor refrenul antrenant din Îţi spun adio, mierlă, un cântec pe care tatăl ei îl fluiera când era ea mică şi pe care nu‑l mai auzise de mulţi ani. Nimeni aici să mă iubească. Toţi vor doar să mă amăgească. Aşa era? Ceva despre amăgire, în orice caz. Chiar când se pregătea să caute versurile pe net, un bâzâit electronic o anunţă că primise un mesaj nou pe laptop.
Noul mesaj era un email destul de lung pe care Anna aproape că îl luă drept unul de genul te‑rog‑depune-bani-în-acest‑cont-fiindcă‑sunt‑pe‑moarte‑şi‑am‑nevoie‑de‑ajutorul‑tău. Dar se opri cu degetul deasupra tastei delete când ceva îi atrase atenţia. Îi era adresat ei, cu prenumele corect, dar cu iniţiala numelui de familie greşită. Dragă Anna K. Era al ei, şi în acelaşi timp nu era al ei, numele. Mai mult decât atât: ceva în legătură cu asta o făcea să se simtă ca într‑o fotografie, ca într‑un film. Îi trezea un sentiment asemănător cu cel pe care i‑l trezea cândva cuvântul vară. Mai mult decât orice, îi amintea de un volum ferfeniţit din colecţia Penguin clasic de Kafka, da, Franz Kafka, pe care îl citise pe când avea şaisprezece sau şaptesprezece ani.
Fragment din romanul Era să fiu eu, de Ali Smith, în pregătire la Editura Univers, în seria de autor Ali Smith. Traducere şi note de Carmen Scarlet
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
