După o scurtă vizită a oraşului în 1868, când, ca sufleor şi copist al Teatrului cel Mare, a locuit la Hotelul lui Donat Hughes de peste drum, probabil în odăile de cinci lei pe noapte, stabilirea lui Mihai Eminescu în Bucureşti datează din a doua jumătate a lunii octombrie 1877, în urma invitaţiei lui Ioan Slavici, la propunerea lui Titus Livius Maiorescu, de a intra în redacţia aproape muribundă a ziarului „Timpul”. Evadase dintr-o capitală a Moldovei tot mai „nesuferită”, ca urmare a articolelor publicate în „Curierul de Iaşi”, pentru a începe o viaţă nouă în Capitala României...
Redacţia se afla pe Calea Mogoşoaiei colţ cu strada Lipscani, în fostul Han Philippescu, rebotezat Palatul Dacia după primenirea datorată, se pare, venerabilului arhitect Alexandru Orăscu. Îşi va găsi locuinţă pe strada Speranţei nr.4, în apropierea Bisericii Caimata şi a Consulatului Greciei, deci la o distanţă apreciabilă dacă se ţine seama de dificultăţile mersului pe pietre de râu. Chiria prea mare pentru condiţiile oferite l-a determinat să se mute într-una dintre chiliile fostei Mânăstiri Caimata, de data aceasta de nesuportat fiind condiţiile de trai mizerabile. Totuşi, Camil Petrescu, care îl cunoscuse pe ultimul preot al bisericii, aprecia – din amintirile acestuia – locaţia pentru atmosfera ei romantică: „S-a dus şi romantica chilie călugărească de la Caimata, cu bolţile joase, unde stăteau una peste alta lăzi, cărţi, manuscripte, ziare şi haine vechi”.
Oricât de poetică ar fi o ruină este improprie ca locuinţă, mai ales una costisitoare, or Eminescu nu-şi putea permite luxul de a fi indiferent cu acest aspect, pe lângă lemne, banii fiind marea problemă. Deşi membrii Partidului Conservator, patronul ziarului, erau, fără excepţie, mari moşieri, salariile rareori ajungeau la redactori şi atunci alarmant de mici. În legătură cu această temă vitală Slavici nota: „Din 1.200 lei noi, ce aş avea să primesc, abia am putut scoate cu ţârâita 370 lei noi”!
Conform Hărţii Marsillac, cele mai scurte trasee erau acesta: Calea Mogoşoaiei, de la Lipscani până la Grand Hotel,-Bulevardul Universităţii-Strada Pensionatului până la Caimata sau Lipscani-Strada Germană, de la Hanul Şerban Vodă până la intersecţia cu Strada Doamnei, -Strada Vestei, până la Palatul Suţu,-Strada Colţei-Strada Pensionatului. Mai trebuie precizat că ambele locaţii vor dispărea în 1891, când primarul Emanoil Protopopescu-Pake a deschis spre Est artera ce se va numi Bulevardul Carol I.
Încă din acea epocă Eminescu îşi manifestă punctul de vedere cu virulenţă. Ruşii, falşii aliaţi în războiul cu Poarta Otomană, grecii, izgoniţi de Tudor însă readuşi de ruşi în 1829, şi evreii, care intrau în valuri nesfârşite şi ilegal în Ţară, pretinzând cu insolenţă şi împământenirea, ajungând – prin relaţiile Marii Finanţe – chiar să condiţioneze recunoaşterea internaţională a Independenţei de împământenire, vor fi aspru criticaţi în paginile ziarului. Este de la sine înţeles că şi-a făcut repede duşmani, unii de moarte, mai cu seamă printre alogeni.
De la Caimata a plecat să locuiască la Maiorescu, în noua casă de la începutul străzii Mercur (nr.1) colţ cu strada Vămii, unde se mai ţineau şi şedinţele Junimii, atât ale Societăţii literare, cât şi ale lojei masonice de obedienţă germană. S-a îndrăgostit – platonic – de Mite Kremnitz, cumnata gazdei, căreia i-a dăruit un „caiet roşu” în care figurau capodopere precum „Atât de fragedă” şi „Rugăciunea unui dac”. În consecinţă a fost nevoit să-şi caute o altă locuinţă.
Câteva luni va locui în apropiere, peste drum de Biserica Albă de pe fostul Pod Herăstrău, în casa lui Dinu Mihail, cu intrarea din Calea Victoriei, unde, când Slavici şi-a publicat Amintirile, adică în anul 1921, la parter exista librăria lui Pavel Suru. A locuit acolo cu familia Slavici.
Apoi, prin 1879, se va muta pe Calea Victoriei într-o casă din mahalaua bisericii Sf. Nicolae-Tabacu. Este perioada publicării amplului studiu „Cestiunea evreiască”, pentru partea apărută în 13 iunie 1879 Maiorescu notând cu năduf: „Articol al lui în cestiunea evreiască în contra mea” şi a dragostei platonice pentru Cleopatra Lecca, fiică a pictorului Constantin Lecca şi vară a lui Caragiale, divorţată în 1878 de căpitanul Grigore Poenaru. Persoană cultivată, ea frecventa teatrele şi cercurile literare, inclusiv Junimea, unde o remarcase Eminescu. Plimbările solitare pe strada Cometei (astăzi Căderea Bastiliei) „cu plopii fără soţ” şi respingerea propunerii de căsătorie, nefericite pentru om, l-au inspirat pe poet. Maiorescu se amuza: „Eminescu, amorezat de doamna Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie”, însă George Călinescu l-a prezentat într-o postură hilară, cert de sorginte anecdotică: „În cazul Cleopatrei, se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei”!
De-acolo, din mahalaua Tabacului, va pleca în 1881spre a fi găzduit iarăşi de Ioan Slavici, scriitorul arădean locuind cu chirie într-o casă din Piaţa Amzei, „la etagiu, lângă brutărie”. Cronologia acestui an este în mare parte presupusă, poetul şi gazetarul Eminescu, acum redactor-şef la Timpul, – a cărui redacţie, după o stabilire de şase luni pe strada Luterană, se refugiase pe strada Covaci, ca mai apoi să o aflăm pe Calea Victoriei, peste drum de Casa Vanic, unde era Clubul Conservator –, mai locuind la intrarea pe Strada Şipotul Fântânilor (fostă Carmen Sylva), „într-o casă veche, cu etaj, ziduri leproase, geamlâcuri cârpite şi o curte bătătorită, cu arbori sălbăticiţi”, cum o apreciase acelaşi Camil Petrescu, la doi paşi de elegantul imobil în care locuise arhitectul Schlatter şi în vecinătatea fântânii din curtea proprietăţii Cretzulescu, numită astăzi, cam impropriu, „Izvorul Eminescu”. Tot în acel an îl găsim pe Strada Enei, la pictorul Carol Popp de Szathmari, „într-o odăiţă în curte la care ajungeai printr-un mic gang”. Într-o discuţie cu poetul Adrian Maniu, pictorul Carol Alexandru Satmary îşi amintea cu evlavie că, fiind copil de 9 ani, a stat pe genunchii lui Eminescu. Cu siguranţă de atunci datează excepţionala lucrare grafică a lui Szathmari ce-l prezintă pe marele poet, chiriaşul şi, poate, invitatul său, într-o sală a Teatrului Naţional arhiplină audiind o doamnă la pian.
Prin 1882 a locuit pe strada Buzeşti nr.5 într-o clădire recent demolată, deşi ar fi putut să fie salvată, sau măcar mutată, însă epoca în care trăim excelează în ignorarea sau condamnarea din cauze ideologice a oricărei mari valori naţionale. În această casă – eufemistic spus modestă – creatorul „Doinei”, poema esenţială a neamului românesc, şi-a primit în câteva rânduri muza, pe Veronica Micle. Către sfârşitul anului locuia deja pe strada Ştirbey Vodă, în apropierea redacţiei ziarului Timpul, apoi iarăşi în locuinţa lui Slavici din Piaţa Amzei. De aici pornea spre Sala Orfeu, unde se ţineau şedinţele publice ale Societăţii Carpaţii, înfiinţată în ziua de 24 ianuarie 1882 de adversarul politic C.A. Rosetti alături de alţi paşoptişti şi având drept scop unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Ca şi Junimea, avea şi o secţiune secretă, bazată pe frăţia internaţională masonică, necunoscută lui Eminescu, cum rezultă din propunerea – cam naivă – a participării studenţilor ardeleni la mişcare şi din articolele, inclusiv cel din 21 iunie 1883, consacrate respingerii acuzaţiilor de iredentism lansate de unguri, corecte în fond, dar absurde politic. De ce absurde? Fiindcă Ungaria nu exista în cadrul Imperiului numit din 1867 Austro-Ungaria, Împăratul Franz Josef nerenunţând la nici un titlu de suveran regional, deci nici la cel de Principe al Transilvaniei (A se vedea Almanahul Gotha)!
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
