Poemul lui Ion Valentin nu numai ca nu este "al doilea Luceafar al poeziei romanesti" (n-ar fi avut cum sa fie), dar nu este nici poem (ceea ce ar fi putut fi daca ar fi fost scris cu talent).
"Ma numesc Ion Valentin, sunt profesor de filosofie si sunt din orasul Braila. Va trimit un volum de poezie care este si prima mea carte publicata in speranta de a fi citita de un critic literar. Printre poezii am si o poezie numita Luceafarul. As vrea sa stiu daca imi este recunoscuta ca al doilea Luceafar al poeziei romanesti."
Aceste randuri insotesc volumul Luceafarul (Braila, Ed. Olimpiada, 2008) care mi-a sosit de curand prin posta. Desi profesor de filosofie, expeditorul ignora o calitate fundamentala a creatiei literare: unicitatea. Un text poate fi parafrazat, parodiat, citat, combinat cu alte texte, dar in fiecare caz rezulta o noua opera. Teoretic, nu poate exista un al doilea Luceafar al poeziei romanesti. Daca ar putea exista, ar insemna ca Ion Valentin este, la randul lui, Eminescu II, iar eu, scriind despre el, devin Maiorescu II (ceea ce, de altfel, nu mi-ar displacea).
Poemul lui Ion Valentin nu numai ca nu este "al doilea Luceafar al poeziei romanesti" (n-ar fi avut cum sa fie), dar nu este nici poem (ceea ce ar fi putut fi daca ar fi fost scris cu talent). Autorul isi imagineaza, stangaci, o poveste de dragoste intre Luceafar si Luna. Ea este departe de farmecul legendei despre Soare si Luna (ca pedeapsa pentru dragostea lor incestuoasa, un frate si o sora sunt transformati in Soare si Luna si li se interzice sa se afle in acelasi timp pe cer). In versurile lui Ion Valentin, Luceafarul si Luna apar ca doi amorezi saraci cu duhul si caraghiosi:
"- Mai mangaie, Luceafar bun,/ Iubirea mea in tihna,/ Caci in raza ta de nea/ Eu imi gasesc odihna.// Dar, vai, nici bine n-a vorbit,/ Si iat-o in raceala,/ Cu fata palida nespus/ Ca de madona goala.// Caci a vorbi nu te descarci/ De oful ce te doare?/ Si stingi acel foc de dor/ Ce arde-atat de tare?// Si apoi, bland, Luceafarul/ Privind Luna in fala,/ In ochi i s-a rasfrant acum/ A ei trista raceala.// Si i-au stins acele scantei/ Din genele lui dese,/ Prin care a privit frumos/ Ca-n basme cu printese.// Caci scanteile-i din gene/ I-au indus farmecul ei,/ Plaje insorite, mare,/ Dar s-au dus acele scantei.// Ce vazu doar mit a fost/ Ce Luna i-a zugravit,/ Luceafarul avand surasul/ Se mira de ce-a privit.// Cum el sta in cerul lui/ Cu ochiul lui hazliul,/ Privea la Luna cu mister/ Vazand din ea pustiul."
Versurile sunt atat de pretios-banale si de prozaice, incat atunci cand ajungi la pasajul despre scanteile din genele dese ale Luceafarului iti vine sa chemi pompierii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
