Ziarul de Duminică

Dumnezeirea prin suferinta

Dumnezeirea prin suferinta
23.11.2007, 17:17 44

Curat molatic oul pascal, inundat de lumina smerita a unei primaveri mai stralucitoare ca niciodata. Dezlipesc, farama cu farama, cojile rosii si albusul se iveste timid, ca un glod de viata neprihanita.

Albul mantuitor, cu vinisoare verzulii, al samantei de nemurire si sfintenie, framantata in formula sacrosancta "Christos a-nviat! Adevarat a-nviat!", se pierde in gandul pavesian, coplesitor si necrutator. Si spaimos, totodata. "Dumnezeu se va razbuna - acesta este sistemul lui -, va face pe dracu' in patru, va lasa sa cada tot felul de nenorociri asupra pacatosului, il va trimite in infern, dar chiar de va intoarce lumea pe dos, nimeni nu-l va face sa uite neplacerea pe care a suferit-o, loviturile de ciocan pe care le-a incasat", scrie Cesare Pavese in Meseria de a trai. Asadar, un Dumnezeu razbunator si, pe deasupra, incardasit cu Satana cel dedat la rele, ne asteapta peste nefiinta, pentru a ne reaminti cat suntem de pacatosi si de slabi. Si nici macar nu avem garantia ca ne va ierta vreodata! Abia acum inteleg de ce la Dumnezeire se ajunge numai prin suferinta. Orgolios si mandru ca orice demiurg, Atoatefacatorul n-a putut sa uite nesocotirea poruncilor Lui de catre faptura plamadita din tina intr-o clipa de slabiciune omeneasca. Si, apoi, tradarea, batjocorirea si uciderea Fiului Unic. Suferinta Lui a devenit blestemul nostru, pe drumul de la pacat la pocainta. Boala, durerea, necazul si moartea ne apropie de Dumnezeu, nu altceva! Credinta devine astfel crucea pe care ne sprijinim sperantele sfartecate si moneda de schimb pentru izbavire. Fericirea, puterea si bunastarea n-au nevoie de credinta, isi sunt suficiente prin ele insele. Nenorocirile ce se abat asupra noastra sunt si semnul existentei divine, si semnul slabiciunii noastre detestabile, nelecuita. "Suferinta, fetito, e foarte necesara, sa stiti", graieste preotul Arsenie Papacioc, in interviul publicat in Jurnalul National in ziua de 05.04.2004, dar uita sa ne atentioneze ca ea este, in primul rand, inevitabila si obligatorie. Caci necesara nu-i este decat Domnului, in incercarea de a ne intoarce cu fata spre El. Omul este in stare sa traiasca si fara sa sufere, dar asta l-ar instraina de Stapanul Absolut. L-ar elibera iremediabil, i-ar intari insolenta si cutezanta. Or, tocmai de aceea Biblia ne cere sa ne iubim pana si dusmanii, adica pe cei care ne fac rau. Iubindu-i pe vrajmasi, vom sfarsi prin a-l iubi si pe Dumnezeu, aducatorul nefericirilor supreme, de la boala la moarte, pe care le arunca insa in carca Diavolului, alibiul infailibil. Cand nu mai gasim inauntrul nostru ceea ce ne dadea curaj si forta, speriati de nimicnicia destinului incontrolabil, instinctul de supravietuire ne indreapta spre El, ca ultima halta inainte de a pipai locul cu verdeata. Frica de necunoscut si refuzul de a accepta neantul ne apropie de Biserica, unde il asteptam zadarnic pe Mantuitor. Il pandim spovedindu-ne, prea lasi sa suportam si sa ducem singuri, dincolo, multele pacate ce s-au adunat in timp. Doar asa, marturisiti, ni se va permite intrarea in rai, caci "raiul e plin de pacatosi pocaiti si iadul e plin de pacatosi nepocaiti, ca nu au ascultat de ce a spus Dumnezeu", ne asigura acelasi parinte. Daca granita dintre rai si iad este numai marturisirea pacatului, atunci alternativa vietii de apoi este o gogorita neatractiva si sterila. Cine-si doreste, oare, sa ajunga vecin in rai cu un Hitler sau Bin Laden izbavit? Mai bine aici, pe Pamant, alaturi de pacatosii frumosi si inca vii ce-si cauta salvarea prin fericire.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO