Teatralismul continua în Parisul ocupat, unde ei revin în cursul verii lui 1941. Rolurile voiajului de întoarcere au fost distribuite în felul următor: Picasso părăseşte Royan în automobilul Hispano-Suiza cu Sabartés, Dora îi urmează cu trenul, Marie-Thérèse va mai rămâne un timp cu fiica ei în staţiunea balneară (distrusă în întregime de un bombardament din 1945). Maşina era cu siguranţă plină de tablouri. Nu mai rămâne loc decât pentru doi călători, în afara şoferului. Dar de ce l-a ales pe catalanul miop pe post de cârtiţă? De ce să expună o femeie singură, care purta un nume suspect, pericolelor dintr-o ţară aflată în război, unul dintre acestea fiind verificarea identităţii, în trenuri? Hotărârea lui Picasso seamănă întrucâtva cu aceea a lui Bataille, atunci când a refuzat să o însoţească pe Sylvia Maklès, căreia îi era frică să meargă cu trenul din cauză că numele său avea rezonanţe evreieşti. Distribuitorul de roluri dezerta, abandona. Expulzată din această casă care era automobilul marca Hispano-Suiza, din nou străină, cu valiza în mână şi şalul pe cap, ca în celebrul desen de la începuturile relaţiei lor, când o timidă imigrantă bătea la poarta cabanei zeului, Dora se vedea obligată să întreprindă un voiaj solitar care o trimitea cu gândul la celălalt voiaj, cel din 1936, atunci când a fost la Mougins prima dată, pentru a-l întâlni pe Picasso. Diferenţa este că atunci era plină de speranţă, în timp ce acum revenea la conştientizarea propriei sterilităţi, ca într-o altă piesă de teatru, şi aceasta tot spaniolă, Yerma.
La ceva timp după întoarcerea amantului său şi a Dorei, Marie-Thérèse revine şi ea la Paris. Petrecuse momente grele, singură la Royan cu fiica ei, încercând să o convingă pe proprietara imobilului Voiliers, şi să se convingă şi pe ea însăşi, că soţia lui Picasso era ea. Însă, spre deosebire de Dora, Marie-Thérèse nu ştia unde să meargă. Nu mai exista ferma cu ziduri transparente în faţa geloziei Dorei. Trecuse mult timp de când germanii intraseră în Tremblay. Şi ea căuta un apartament la Paris, şi a găsit chiar două, unul în strada des Grands-Augustins, chiar vizavi. Dar Picasso îi ordonă: "Ia altul!", şi ea îl ascultă fără să pună întrebări.
El avea motivele lui, bineînţeles. Întâlnirile în trei în acelaşi cartier ar fi produs scântei pe trotuar. Nu este, în acelaşi timp, un lucru sigur că intenţia lui Picasso era aceea s-o evite. Dându-i ordinul să se instaleze departe de el, în plină ocupaţie, împreună cu fetiţa - ceea ce o obliga să ia metroul pentru a ajunge în strada unde locuia Picasso, pentru a lua cărbunii pe care el îi procura la negru - el nu i-a oferit nicio explicaţie. Ceea ce a făcut Picasso a fost să-şi exercite puterea. Povestea care urmează dovedeşte că munca lui de regizor avea prea puţin de-a face cu un discurs rezonabil, şi încă şi mai puţin cu o încercare de-a cruţa suferinţele celor două actriţe ale sale.
Ca regulă generală, el le vizita pe Marie-Thérèse şi pe Maya joia şi duminica în apartamentul din Bulevardul Henri IV, pe care el poruncise să fie închiriat. Pentru Marie-Thérèse, aceste vizite reprezentau toată viaţa ei. Nici propria fiică nu avea dreptul să pătrundă în bula fericită pe care Picasso o crea în jurul ei. Dar această bulă, imaginabilă doar într-o izolare asemănătoare cu nebunia, rezista cu singura condiţie ca nimic şi nimeni din exterior să n-o atingă cu degetul. Picasso, creator al puşcăriei paradisiace în care o închisese pe Marie-Thérèse, pentru ca ea să nu crească niciodată, oferindu-i o mică însoţitoare pentru jocuri şi antrenând-o în iluzia că ea ar rămâne eterna creatură de şaptesprezece ani, ştia foarte bine acest lucru. Şi tocmai pentru că îl ştia, el îi recomandă Dorei să-l sune joia şi duminica, la Marie-Thérèse. Pentru acest motiv: pentru ca soneria telefonului să spargă fragila suprafaţă strălucitoare pe care el însuşi o întinsese în jurul ei. "Cine este?" întreba prada, căzând în cursă, dându-i ocazia temnicerului său să răspundă triumfător: "Ambasadorul Argentinei". Triumfător, adică bucurându-se: plăcerea "perversului narcisist" nu stă în dragoste, ci în victorie. În însemnările sale personale, găsite după moartea ei, Dora a scris, gândindu-se la el: "Un prinţ nedrept urăşte dragostea".
Este fără îndoială că ghinionistul ambasador ar fi dat postul său diplomatic pentru o duminică cu Picasso. Ordinul de a o deranja pe Marie-Thérèse în bula ei îi aducea şi ei un oarecare triumf derizoriu. Dar un triumf de femeie. Picasso nu spunea "ambasadoare". Şi, cu siguranţă, nu pentru a evita ca cealaltă să simtă înţepătura geloziei, ci pentru a râde de morga femeii învinse, care continua să ridice capul; de acel fel de virilitate care se insinua deja în alura Dorei, pentru a compensa umilinţa (doctorul Nasio a observat pe bună dreptate că de-a lungul anilor fiica unică ajunge să capete, puţin câte puţin, trăsăturile tatălui, stând în picioare ca el, cu picioarele ferm înfipte în sol, fără să îşi plieze şoldul său genunchiul, nici să aplece capul, într-o atitudine aproape milităroasă), în măsura în care înţelegea ceea ce cealaltă nu înţelegea încă: că pe termen scurt sau mediu ele erau amândouă condamnate. El începea să se plictisească de jocul care consta în a le arunca una împotriva celeilalte. Era prea uşor. Dacă victima nu mai reacţionează în nici un fel, mai este jocul amuzant?
Poate că Marie-Thérèse se gândise, totuşi, la acest lucru, în felul său, şi îşi spusese că singura ieşire este să reacţioneze. Când Picasso îi face cadou o rochie a Dorei, mica blondă se supără. Îl sună la telefon. Nu este acolo. Ea se precipită spre apartamentul Dorei, în strada Savoie. Picasso, ascuns, ascultă discuţia dintre cele două femei. Un pic mai târziu, Marie-Thérèse se prezintă la Picasso, gata să joace totul pe o carte. "Mi-ai promis mereu că ne căsătorim, îi spune ea. Unde-ţi este promisiunea?"
În acest moment, soseşte Dora.
Ea părea chemată în scenă, ca şi cealaltă, prin voinţa regizorului. Care trebuie să se fi simţit mai atotputernic ca niciodată. Avea puterea să îşi atragă personajele aşa cum îi plăcea, să le facă să apară şi să dispară. O simplă eroare - trimiterea unei rochii - putea să strice această scenă magnifică. Văzând-o pe Marie-Thérèse, epuizată şi dezumflată după ce pronunţase cuvintele care îi stăteau de atâta timp pe limbă, Dora pierde prim-planul. Definitiv: în pictura lui Picasso, şi în viaţa ei. Şi se bâlbâie, exact ca blonda, şi rosteşte exact cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le spună: "Dar tu pe mine mă iubeşti!" Picasso nu avea nevoie să i se sufle replica. "Dora Maar, răspunde el, tu ştii că singura femeie pe care o iubesc este Marie-Thérèse Walter." "Ei bine, l-aţi auzit?" întreabă Marie-Thérèse, a cărei voce lăsa să transpară un accent din popor pe care timiditatea ei îl disimula, dar pe care victoria ei nesperată îl făcea să înflorească. "Plecaţi de aici", adaugă ea.
Dora se ştia superioară acestei mici proaste de periferie pariziană. Demnitatea ei ar fi trebuit să aibă câştig de cauză în faţa furiei, şi ea ştia, de asemenea, acest lucru. Dacă ar fi plecat fără să zică un cuvânt, cel puţin ar fi reuşit să deruteze. Dar nu era vorba de un monolog, era vorba de o piesă cu trei personaje, scrisă dinainte. Nu era singură. Era cu un manipulator care îi dicta reacţiile, şi cu o femeie din altă clasă, dintr-un alt mediu, primul punându-le pe ambele la acelaşi nivel, cel de jos. Răspunsul ei nu a avut aerul că provine din fiinţa sa intimă. Ci de la o persoană mai vulgară care o locuia, şi care făcea deliciile lui Picasso, pentru că ea dezminţea în sfârşit aerele sale de prinţesă, coborând-o la nivelul celeilalte, a răspuns în locul său. Şi nu numai că nu a plecat când aleasa presupusă i-a sugerat să o facă, dar s-a lăsat însoţită până la uşă de o Marie-Thérèse furioasă care jubila, sărmana, de minutul său de glorie.
Scurt. Şi patetic. Dora iese pe o uşă, Marie-Thérèse pe alta, cu un sac de cărbuni, singurul său trofeu. Nu, nu va avea parte de o căsătorie. Va avea parte exact de ceea ce patronul voia să-i dea: joile, duminicile şi o promisiune niciodată îndeplinită. Când meşa blondă se agita, în drum spre ieşire, Picasso o cheamă pe Dora. Ştia să dozeze efectele, pentru a evita ca suferinţa să o împingă să fugă fără permisiunea lui, se pricepea să o acopere de cuvinte tandre, să-i mângâie numele, să o adoarmă până la următoarea lovitură. Spectacolul trebuia să continue.
Se găseşte aici tot adevărul? Desenele, cărţile cu dedicaţie pentru ea de la Picasso şi descoperite în apartamentul din strada Savoie ne permit să ne facem o idee despre tandreţea pe care Picasso era capabil să o ofere, şi care justifică cuvintele Dorei: "Dar tu pe mine mă iubeşti!" Este evident că un simplu bădăran indiferent nu ar fi putut să suscite aşa de mari pasiuni. Dacă în ciuda a tot ce se întâmplase Dora putea să-şi imagineze că este iubită, e pentru că Picasso a ştiut să creeze o altă bulă pentru ea, la fel de diferită de cea a Mariei-Thérèse, pe cât de diferite erau cele două femei între ele. A alege tipuri diferite semnifică şi să inventezi atitudini de fiecare dată diferite. Nu putea s-o liniştească pe Dora trăgându-i o palmă, nici să-i spună: "Tu eşti singura mea dragoste", cum îi scria aproape în fiecare zi blondei. Ea avea nevoie de o altă hrană, pe care el o păstra în magazinul său de fantezii.
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la editura Curtea veche. Traducere de Cristian Nicolae.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
