A VII‑a întrebare
Să continuăm, domnule Breton – acum, că aţi avut ocazia să zăriţi, chiar dacă numai de departe, casa domnului Walser –, să continuăm cu întreţinerea şi reparaţiile podelei. Întrebarea mea se leagă de faptul că scândurile, în general, se desprind şi se uzează foarte frecvent. Iar întinderea pământului nu este altceva decât asta: o podea care se poate desprinde. Violenţa neprevăzută care se iveşte în mijlocul zilelor vine, de altfel, de la scândurile acestea devenite deodată ameninţătoare, care fac bărbatul să cadă şi femeia să se îndrăgostească. Un chip minunat poate fi desfigurat pe neaşteptate, şi, la fel cum numele umple un lucru şi pare uneori să îl ocupe cu totul, urâţenia poate şi ea să substituie, de pe o clipă pe alta, frumuseţea; iar accidentul înseamnă tocmai asta: o mişcare geometrică rea.
Lăsaţi‑mă să fac un mic salt. Cadavrul unui om viu care a fost ucis de tine este un cadavru care te urmăreşte. Iată o frază care poate fi gândită, domnule Breton. Veţi fi de acord, desigur, şi cu faptul că remuşcarea este o idee întoarsă înapoi, care se repetă în cap de parcă senzaţiile ar ezita. Memoria trage mai greu la cântar decât proiectele. O deficienţă a repeziciunii cu care simţi: iată resentimentul sau remuşcarea.
E adevărat că animalele nu au grinzi care să se desprindă, dacă nu includem în această categorie oasele; iar fractura tibiei ar însemna astfel ghinion pentru învelişul pământului pe care îl formăm noi, oamenii, şi ele, animalele. Pentru că pământul nu se clatină numai frenetic şi rău, în timpul potopurilor şi al cutremurelor, ci se clatină şi uşor, gingaş, ca de exemplu în clipa în care fata se ridică pe vârfuri pentru prima dată ca să‑i dea un sărut iubitului. Dar să ne întoarcem la problemă, domnule Breton – lăsaţi ocolişurile, vă rog! Spuneţi‑mi, vă rog: dacă examinăm cu atenţie unele denumiri, nu ne gândim imediat la anumite evenimente? Cum ar fi cheia universală, de exemplu. Nu e logic să asociem această denumire cu un instrument mitic, în stare să desfacă întredeschiderile universului, poate chiar şi întredeschiderea cea mai neagră, aceea prin care se zăreşte, în adâncime, moartea? Nu cumva cheia aceasta universală nu e decât o specialitate a acelui instrument mai mare?
În rest, ceea ce mi se pare important este să existe în lume înţelegerea că o pălărie frumoasă nu promovează idei în cap. Adică: estetica e o problemă care are foarte puţin de‑a face cu gândirea. Un om care dansează poate să fie frumos, dar un om care gândeşte nu e niciodată frumos. Iar dacă un om dansează în timp ce gândeşte, omul acela va avea gânduri stupide, iar dacă un om gândeşte în timp ce dansează, acelui om i se vor împletici picioarele şi până la urmă se va împiedica. Nu‑i o regulă, dar ar putea fi o regulă: dansul este incompatibil cu rezolvarea unei ecuaţii de gradul doi.
Sunteţi de acord cu această idee foarte mică, dar foarte cuprinzătoare? Vă regăsiţi în ea, domnule Breton?
*
* *
Domnul Breton luă o pauză. Doar cât să fumeze o ţigară.
Se apropie de fereastră. De la fereastră îl văzu trecând pe domnul Juarroz, de care îşi amintise cu puţină vreme înainte.
Domnul Breton îşi cunoştea practic toţi vecinii. Ştia detalii, ba chiar şi lucruri intime.
Îşi amintea, de exemplu, de o istorie pe care o povestise nevasta domnului Juarroz despre felul în care acesta descria sunetul viziunilor.
— Cunoaşteţi sunetul viziunilor soţului meu? Aşa deschisese ea discuţia.
Era o chestiune cvasidomestică, dar interesantă. În vreme ce soţiei domnului Juarroz îi plăcea să mănânce înainte de culcare, ca să doarmă mai bine, domnului Juarroz îi plăcea să privească înainte de culcare, ca să viseze mai bine.
Pentru că nu aprecia înlocuitorii tehnici pentru viteza normală a evenimentelor din lume, domnul Juarroz nu aprindea niciodată televizorul, optând pentru fereastră. Acolo, nemişcat, se concentra şi privea. Cam acelaşi lucru făcea, acum, domnul Breton: se uita pe fereastră.
După ce timp de zece minute privea pe fereastră diverse lucruri, domnul Juarroz mergea la culcare.
Din câte îi povestise domnului Breton nevasta lui Juarroz, acesta era un împătimit al metodei respective (privitul‑înainte‑de‑culcare), despre care spunea că îi permite să aibă viziuni excepţionale în timpul somnului.
Cu toate acestea, soţia domnului Juarroz comenta că în timpul nopţii el făcea, pur şi simplu, zgomote necuviincios de stranii cu gura. Domnul Breton nu aflase niciodată care era adevărul. Dacă erau sunete de prisos sau viziuni însoţite de o sonoritate insolită.
Între timp, de jos, domnul Juarroz îi făcu domnului Breton cu mâna. Acesta răspunse, amical. Mai rămase câteva secunde la fereastră, apoi o închise.
Era obosit. Deschise ziarul pe care i‑l înmânase domnul Kraus şi citi titlul ştirii: „Statul a triplat cheltuielile pentru Casa Muzicii“.
Apoi citi articolul domnului Kraus:
Să vedem, ar spune Linné (clasificatorul): o casă, iată, aparţine genului: Arhitectură./ Casă: lucru material care necesită beton armat şi confort, pereţi înalţi (împiedică intrarea vântului) şi aer condiţionat,/ camere şi coridoare, locuri în care să te aşezi şi în care să stai în picioare;/ în sfârşit, nicio casă nu e a Muzicii, casele sunt mereu ale Arhitecturii.// Aşadar, titlul corect al ştirii ar fi: Statul a triplat cheltuielilepentru Casa Arhitecturii. Cât despre Muzică, după cum ne‑au învăţat cei din vechime: e un element imaterial/ care intră prin urechi şi, în unele cazuri,/ ajunge direct la inimă sau în alte sălaşuri intime şi sentimentale./ Aşadar: sunetul e un lucru, iar grinzile şi materialele de construcţie sunt cu totul altceva. Macaraua, desigur, scârţâie/ când braţul său se forţează să facă anumite mişcări complicate,/ iar acest scârţâit, pentru o ureche bine antrenată, poate cuprinde totul: muzică frumoasă şi o oarecare metafizică./ Bineînţeles că zgomotele lumii (mulţi au spus‑o) sunt simfonii ale cotidianului: ciocanul, nicovala, multiplele motoare ale maşinăriilor – instrumente muzicale care îl fascinează pe orice agricultor sau om al pustiului,/ şi totuşi îl plictisesc şi îl irită pe simplul cetăţean./ Statul a investit de trei ori mai mult în muzica postmodernă a vechii macarale? Cât de recunoscători trebuie să fie cetăţenii!.../ De fapt, grecii aminteau deja de importanţa muzicii în educaţia populaţiei,/ şi iată ce minunăţie: o ţară mică, săracă în resurse, triplează investiţia în arta lui Bach./ Ţara aceasta progresează ca un ins care cade de la etajul 20./ (Dacă n‑ar exista solul, nimeni nu i‑ar mai opri înaintarea./) Înainte, deci, adică: în jos!
Domnul Breton zâmbi.
Se întoarse la scaunul său şi se privi. Sau, mai bine zis, se uită în oglindă. Intervievatul începea să dea unele semne fizice de oboseală. Era vremea să continue, fără pauze, până la sfârşit.
A VIII‑a întrebare
Evident, încă n‑am vorbit despre multe chestiuni, dar acesta nu este decât un interviu amplu, nu un vers de un rând.
Ei bine, dragă domnule Breton, problema pe care voiam să v‑o aduc în atenţie este legată de lămpi, luaţi aminte. Problema este următoarea, domnule Breton: credeţi că există o singură lampă în lume, sau aveţi presentimentul că există diverse surse de lumină, printre care am putea include Soarele, pe Goethe şi mulţi alţi autori? Altfel spus, ca să clarificăm puţin problema: credeţi că literatura şi, mai ales, anumite cărţi ar putea funcţiona ca lămpi, când sunt aşezate pe masă într‑o cameră întunecată, fără soare sau electricitate? Ar putea oare o carte să conducă un orb în mijlocul unui oraş cu trafic intens?
De fapt, nu este vorba numai de trafic. Oraşul are coapsele zvelte ale anumitor femei, şi mai are şi meschinăria care e rezultatul mediei oamenilor. Oare toate acestea nu l‑ar tulbura destul pe un orb?
Altă problemă: să fie oare dicţionarul o anticarte – singura anticarte din lume? Pentru că o istorie ale cărei evenimente se petrec în ordine alfabetică e posibilă, dar acest lucru ar fi dovada unei mari coincidenţe între viaţă şi limbaj. Este evident, bineînţeles, că fanaticii literaturii pot face din viaţă o postfaţă sau o simplă anexă a cărţii celei mai importante pe care au citit‑o, şi astfel se poate întâmpla foarte bine ca viaţa acestor literaţi să se petreacă de‑a lungul zilelor în ordine alfabetică. Să se nască la litera A, de exemplu, fapt care, după cum se ştie, în anumite limbi, este extrem de complicat.
Totuşi, cred că tot ceea ce ţine de această problemă poate fi exprimat printr‑o singură frază, în felul următor: dintre literatură şi viaţă, care este lampa, lumina, şi care este insecta atrasă de ea, domnule Breton?
Domnul Breton se privi. Era un interviu dificil, complex. Dar nu trebuia să‑i lase intervievatului niciun răgaz să respire. Continuă, aşadar.
A IX‑a întrebare
Mai e o chestiune legată de lungimea unui vers, domnule Breton. Există oare distanţe ideale, distanţe exacte ca pe hărţi?
Să aibă oare versul o distanţă organică perfectă, o distanţă internă pe care poetul va trebui să o repete, în mod conştient sau inconştient, de fiecare dată când scrie?
Nu se face aluzie aici la lungimi care pot fi indicate cu banda metrică, bineînţeles. Versul are viaţă; prin urmare, are înălţime pe dinafară; şi are încă şi mai multă viaţă: prin urmare, înălţime pe dinăuntru. Iar dacă un organism are două lumi, cea care nu se vede e mereu cea mai importantă, cel puţin acesta e presentimentul pe care îl am eu, domnule Breton. Vă identificaţi cu el? (Domnul Breton se agită pe scaun. Pare stingherit de întrebare.) Dar să vedem, întrebarea a deviat puţin. Chestiunea principală este aceasta: nu doar muritorul e cuprins de spaimă la amiaza vieţii, ci şi poetul, ajuns la mijlocul drumului în versul său, poate simţi că s‑a rătăcit. Iar dacă la mijlocul unui vers scrisul cercetează toate posibilităţile, e dezorientat şi ezită, ce trebuie să facă poetul neliniştit? Să închidă ochii şi să termine versul? Să‑şi închidă capul şi să termine versul? Să‑şi închidă inima şi să termine versul? Să‑şi închidă degetele?
Unii spun, de altfel, că indispensabilă în poezie nu e decât schimbarea brutală a limbajului în mijlocul frazei. Asta nu înseamnă să treci de la engleză la franceză, bineînţeles că nu. Ci să sari de la cuvinte şirete, care pândesc, de exemplu, la cuvinte, fericite, care entuziasmează. Într‑un vers, la jumătatea drumului, poetul trebuie, deci, să‑şi piardă siguranţa cu care a început, terminând astfel versul cu altă siguranţă, o a doua siguranţă. Fără lucrări de reconstrucţie, o casă se preface în ruine; la fel şi versurile.
Vom mai spune, domnule Breton, că fiecare vers cere două surprize depline: una care începe acolo unde începe versul şi alta care începe acolo unde începe mijlocul versului. O singură surpriză e o încuietoare a cărei cheie nu o avem, dar în viitor o vom avea. Două surprize depline, dimpotrivă, care se luptă şi se tulbură una pe cealaltă, nu ştim ce sunt şi nu vom şti niciodată; devin, cel mult, un indiciu sigur că aptitudinea noastră, cea pe care o numim „inteligenţă“, poate începe să funcţioneze. Două surprize în fiecare vers sunt manifestarea unei măsuri puternice, a ritmului unui atletism fericit existent în cuvinte.
Stânca cea mai solidă e aceea pe care reuşim să o desenăm, dar nu să o apucăm. Versul perfect e înrudit cu ceea ce nu reuşim să apucăm. Să fie oare aceasta o definiţie, domnule Breton?
Vulturul este făcut din aceeaşi materie ca versul. Ca să îi observe (pe vultur şi pe vers) omul trebuie să ridice capul până când îl doare grumazul; iar ca să îi respecte, trebuie să plece capul până când, din nou, îl doare grumazul. Ce părere aveţi? Sunteţi de acord?
După cum vedeţi, domnule Breton, există multe afirmaţii în lume, şi unele nu sunt greşite.
E adevărat că am deviat de la punctul de plecare al întrebării mele, dar în general sunteţi de acord cu această analiză evident subiectivă? Vedeţi aici vreo greşeală? Vedeţi vreo afirmaţie corectă, domnule Breton?
*
* *
Domnul Breton a rămas tăcut. Nu ştia ce să răspundă.
A X‑a întrebare
Raţele zboară fără eleganţă, ca unele avioane avariate, în timp ce vulturii au alt mod de a se introduce în aer. Raţele intră în aer ca nişte sclavi, modeste şi supuse; în timp ce vulturii înaintează asemenea unor împăraţi în anticamera puterii.
Iar poetul trebuie să intre într‑un vers la fel cum intră vulturul în aer. Şi nu ca o raţă. Nu credeţi, domnule Breton?
Şi odată ajuns în sala banilor, a puterii şi a ambiţiei, mândrul animal trebuie să urineze, ca un smintit, îl mijlocul sălii; şi abia apoi să iasă.
Aşa să fie, domnule Breton?
Domnul Breton opri reportofonul. Se ridică. Interviul se încheiase.
Se apropie de fereastră. Privi afară. Trecea un vecin.
Se gândi atunci ce s‑ar întâmpla dacă ar azvârli cu putere, de la înălţimea aceea, o monedă în capul cuiva, dacă acea monedă ar putea ucide. O monedă, azvârlită cu putere, care ar fi lovit pe cineva în moalele capului.
Există puncte ale creierului atât de sensibile, încât, dacă sunt atinse, la o anumită viteză, de o monedă, oricât de mică ar fi valoarea ei, omul moare, murmură el.
Se întreba pe unde o avea nişte monede, când sună cineva la uşă. Domnul Breton merse să deschidă.
Fragment din Alte cinci plimbări prin cartier (vol. II), de Gonçalo M. Tavares, în pregătire la Editura Allfa
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
