Caută doar în titlu
Ziarul de Duminică

Domnul Breton şi interviul (II)/ de Gonçalo M. Tavares

A V‑a întrebare

 

După unii, cuvintele sunt lucruri care se pot mesteca, la fel ca alimentele, ba mai sunt şi unii care intră în detalii de parcă ar intra într‑o sală, spunând că, deşi toate cuvintele se pot mesteca şi transporta cu limba dintr‑o parte în alta în gură, nu toate îi hrănesc pe oameni; doar anumite versuri vor face acest lucru.

Pot oare versurile marilor poeţi să hrănească un om timp de câteva zile, domnule Breton? Iată o întrebare. Posedă oare versurile – pun eu problema – proprietăţi energetice surprinzătoare, componente asemănătoare proteinelor sau glucidelor?

Se ştie deja, de mulţi ani, că anumite produse se descompun în alte produse mai mici, eliberând energie în timpul acestui proces. Rămâne de aflat ce se întâmplă când un vers se descompune în constituentele sale; când, după ce se mişcă într‑o parte şi în alta în gura care îl rosteşte, coboară în stomac şi se fragmentează.

Dacă n‑am fi luaţi drept nebuni, aproape că am putea face experienţa de a repeta un vers de douăzeci de ori cu voce tare, adică: mestecându‑l bine; iar apoi am provoca brusc linişte în corp. Şi astfel, nemaispunându‑l, am începe să‑l gândim: pe vers. Adică: să înghiţim versul, să lăsăm versul să treacă din gură în restul corpului, în cap, în gât, în organe, în picioare. Oare ce se va întâmpla cu versul acela când, treptat, vom înceta să‑l gândim ca pe o frază completă, ca pe o asociere de cuvinte? Când îl vom uita, ce se va întâmpla, domnule Breton? Ce se va întâmpla înăuntrul corpului? În ce se va fragmenta oare versul? În litere? În altceva? Şi ce va rezulta din această descompunere? Ce energie va fi eliberată atunci? Va fi oare o energie inutilă, sau, dimpotrivă, ceva în stare să ne influenţeze actele? Energia de descompunere a unui vers va fi oare în stare să întărească stomacul şi voinţa? Aproape aş risca să spun că există oameni care sunt mai mândri decât alţii pentru că au înghiţit anumite versuri. Iar dacă acest lucru există – şi cred că da, domnule Breton –, dacă acest lucru există, motivul este că versurile, odată digerate, se descompun în fragmente pe care le uităm, dar şi într‑o energie care ne face să devenim fiinţe bipede mai lucide. Ca şi cum creştetul nostru s‑ar apropia tot mai mult de soare.

Aşa să fie, domnule Breton?

 

*

*     *

Domnul Breton era obosit. Era timpul să întrerupă interviul. Opri înregistrarea, se îndreptă spre uşa apartamentului şi ieşi. Simţea nevoia să meargă. Simţea nevoia s‑o ia mai încet.

Deşi clădirea aceea era extrem de populată, nu se întâlni cu nimeni pe scări. Ieşi în stradă şi porni la drum.

Pe străzile cartierului se întâlni cu domnul Duchamp. Domnul Duchamp mergea cu gândul la altceva. Aproape că nici nu‑l văzu.

În ultima vreme, pe domnul Duchamp îl obseda ideea de a reuşi să facă o hartă a timpului. O hartă exhaustivă în care toate evenimentele istorice să fie situate într‑un spaţiu concret. Nu era doar o hartă geografică a lumii, ci geografică şi istorică. Multe lucruri, de‑a lungul atâtor secole, s‑au întâmplat în aceeaşi ţară şi în acelaşi oraş. La limită, în acelaşi metru pătrat. În loc să fie un plan, fiecare ţară ar fi o sondă, cu o anumită adâncime istorică. Cum să faci o asemenea hartă? Iată ce ştia domnul Breton că îl obsedează pe domnul Duchamp în ultima vreme. De aceea nu luă în nume de rău faptul că domnul Duchamp practic îl ignorase.

Se gândi, de altfel, că domnul Duchamp era un individ prea rezervat. Există alţii care, dimpotrivă, sunt foarte puţin rezer­vaţi.

 

Cutia neagră: modelul ideal al individului rezervat, gândi domnul Breton.

 

*

*     *

Pe zidul unei clădiri din cartier, încă o frază scrijelită:

 

„Voi aţi fi în stare să numiţi până şi sfârşitul lumii o seară bună.“

Chesterton

 

Domnul Breton, bine‑crescut, îi spuse „O seară bună“ frazei aceleia şi merse mai departe.

 

*

*     *

În timp ce mergea, domnul Breton îşi aminti de altă manie a domnului Duchamp. Pe acesta îl enerva, după cum îi spusese odată într‑o conversaţie, aerul încordat al atleţilor înainte de startul cursei de o sută de metri. De parcă viaţa n‑ar fi depins decât de oameni şi fiecare decizie ar fi fost lipsită de orice îndoială sau obstacol. Nu era un bun rezumat al existenţei, după domnul Duchamp, iar domnul Breton nu putea decât să fie de acord cu această observaţie.

Domnul Duchamp se gândise de aceea la un alt mod de a marca startul cursei de o sută de metri: atleţii să stea aşezaţi pe o canapea în faţa pistei lor, pregătiţi să o ia la goană în orice clipă; ar fi mai real, îşi amintea domnul Breton că spunea domnul Duchamp. Confort şi apoi, deodată, grabă, urgenţă, tresărire.

 

*

*     *

Dar domnul Breton simţea în clipa aceea nevoia de a vorbi cu cineva. Se apropie de locul în care domnul Eliot ţinea de obicei conferinţe. Şi iată‑l acolo, în mijlocul unui discurs. Încă o conferinţă, se gândi domnul Breton, şi se îndepărtă.

Dar iată că venea cineva cu care să vorbească. Domnul Kraus.

 

Trebuie inventată o ştiinţă, spuse domnul Kraus, în timp ce strângea mâna domnului Breton.

Da? – întrebă domnul Breton, uşurat că aude altă voce decât a sa. Şi ce ştiinţă e aceea?

Există o ştiinţă care încă n‑a fost dezvoltată suficient, insistă domnul Kraus, de parcă nu vorbise nimeni. Dacă examinăm cu atenţie cuvintele politicienilor îndureraţi, ne vom convinge că toţi morţii par să aibă un IQ foarte ridicat, ieşit din comun, spuse domnul Kraus.

Şi continuă:

Luându‑ne toate precauţiile igienice şi metodologice, ar fi interesant să creăm o ştiinţă care să poată pune în chestiune şi evalua, obiectiv, nivelul inteligenţei mortului. Pentru ca, în sfârşit, să poată să fie spulberate unele îndoieli.

Domnul Breton dădu din cap în semn de încuviinţare.

 

*

*     *

Domnul Kraus avea o anumită tendinţă de a monopoliza conversaţia. Îi înmână imediat domnului Breton ziarul pe care îl avea la el.

Aţi auzit de schimbarea aceea bruscă de locuri între miniştri? întrebă domnul Kraus. De ministrul de care de dimineaţă se zicea că va merge la Ministerul Apărării, iar după‑amiaza a fost numit la cel al Culturii? Citiţi articolul pe care l‑am publicat astăzi.

 

Domnul Breton citi, atunci, aproape forţat, textul domnului Kraus.

 

Specialişti în problemele Universului nu sunt doar astronomii, ci şi politicienii./ Îi admir pe aceşti specialişti ai polisului, care negreşit au studiat cu Ionesco./ Şi‑or fi dat oare în două weekenduri prelungite un doctorat aprofundat în de toate?//

Competenţa, mult stimate domn, e un lucru vast şi mare cât Universul./ Competenţa individuală, mult stimate domn, se întinde de ici până colo./ Puteţi vedea, de aici, mult stimate domn, competenţa dumneavoastră?/ E mare şi vastă cât lumea, a spus cineva. Întocmai./ Adevărul e că omul, dacă vrea, dacă îşi dă silinţa, poate fi priceput la pregătirea produselor de patiserie,/ la contabilitatea firmelor complicate şi mai poate fi în stare, pe lângă toate astea, să alerge o sută de metri în mai puţin de zece secunde./ Nu puţini sunt îndemânatici cu picioarele şi cu mâinile în acelaşi timp;/ iar creierul – îl cunoaştem bine – plin de circumvoluţii şi legături multiple/ e perfect capabil să înţeleagă o sumedenie de lucruri în acelaşi timp.//

Necesar, de fapt, e să fii specialist în competenţă./ Competent în bătălii navale, dimineaţa, şi în arta de avangardă, după‑amiaza./ Pentru că, în fond, ce sunt Arta şi Apărarea? Două nume, doar atât. /Vorbim de acelaşi lucru; vechiul chinez, Sun Tzu, ştia deja asta:/ „Arta războiului“, a scris el, şi titlul spune totul./ Deşi străvechi, înţeleptul chinez încă îşi amintea/ de viguroasele, rapidele şi specializatele guverne ale Republicii.

 

Foarte bine, spuse domnul Breton, încercând să‑i dea ziarul domnului Kraus.

Citiţi şi celălalt articol al meu! îi ceru domnul Kraus. Ştiţi că Statul înfiinţează o Casă a Muzicii? Ei bine, aşa e: în momentul acesta a cheltuit deja de trei ori mai mult decât era prevăzut.

Pe dumneavoastră, domnule Kraus, vă distrează acest lucru, nu‑i aşa?

Da, din punct de vedere politic, aceasta este ţara perfectă pentru divertisment.

 

*

*     *

 

Domnul Breton îşi luase la revedere de la domnul Kraus, un vorbitor prin excelenţă.

Simţea acum nevoia să meargă şi să nu mai audă pe nimeni vorbind. Ţinea în mâini ziarul.

Începu să se apropie de marginea cartierului. De sus, zgomot de motor. Domnul Corbusier şi avioneta lui.

Merse mai departe până ieşi din cartier şi începu să se adâncească în pădure. Un pic de natură, se gândi domnul Breton.

În faţă, la mai mulţi metri distanţă, zări casa domnului Walser, ascunsă aproape cu totul în desişul care ataca neîncetat intromisiunea aceea inginerească. Domnul Breton nici măcar nu se apropie. Nu voia să deranjeze pe nimeni.

 

*

*     *

Domnul Breton închise uşa casei. Îşi încheiase plimbarea. Era refăcut. Privi către scaunul său şi către taburetul pe care se afla reportofonul. Toate erau pregătite. Se aşeză. Era vremea să reînceapă.

 
 

A VI‑a întrebare

 

Domnule Breton, iată o întrebare influenţată poate de casa domnului Walser, pe care tocmai aţi văzut‑o de departe. Ei bine, lucrurile stau aşa: cu toţii ştim că e nevoie de mult timp ca să elimini fisurile sau cavităţile din perete. Orice fisură în materie se manifestă printr‑o uşoară îndepărtare între două părţi care erau legate de multă vreme.

Într‑un fel, am putea spune, în paralel, că un vers introduce, între două fraze vechi, o uşoară fisură, iar această fisură poate fi o altă frază, aşezată la mijloc, cu o viteză foarte diferită de viteza vechilor (şi lentelor) fraze.

Bineînţeles că o cavitate într‑un perete nu este acelaşi lucru cu o fisură uşoară, la fel cum o cavitate în plină frază nu are aceeaşi intensitate ca o simplă perturbare a limbajului sau o altă mică surpriză verbală. Pe de altă parte, este evident, de asemenea, că anumiţi poeţi aşază intenţionat găuri enorme în mijlocul unei fraze, iar limbajul se prăbuşeşte, astfel, abrupt, ca de la etajul al treilea la parter, fără niciun avertisment prealabil, ceea ce provoacă, cel puţin, entorse, fracturi, ba chiar şi decese, în caz de cădere gravă. Totuşi, problema cavităţilor este să poată face trecătorul avizat să se oprească şi să nu mai ofere pământului niciun pas. Pentru că e mai periculos un pământ fictiv decât o frază fictivă; deşi e clar că o frază care, dimpotrivă, îi dă cititorului încredere absolută şi nu îl sperie nici măcar puţin e o frază sigură, da, dar şi uşor plicticoasă. De aceea întrebarea mea, domnule Breton (şi domnul Breton se îndreptă, mai atent), de aceea întrebarea mea, oricât de ciudat ar putea să pară, domnule Breton, e legată de aplicarea chitului pe un perete pentru a repara fisuri sau cavităţi. Într‑un fel, toate explicaţiile poeziei – cu volumele de cinci sute de pagini de eseu care analizează al treilea vers al unei cărţi – par să nu fie altceva decât aplicarea unei substanţe care pretinde să înlăture fisurile surprinzătoare pe care versul le‑a instalat în limbaj. Cu explicaţii şi analize profunde ale versurilor obţinem, astfel, un limbaj drept, omogen şi neghiob.

Am putea spune, sintetizând, domnule Breton, că poezia este fisura, iar analiza poeziei este aplicarea unei substanţe dense deasupra fisurii până când aceasta dispare, iar rezultatul este un lucru care incomodează prin netezime. Aşa să fie, domnului Breton?

 

Domnul Breton îşi fixă cu privirea imaginea din oglindă. Îndepărtă, apoi, manuscrisul domnului Balzac, care se afla pe masă. Interviul începea să fie din ce în ce mai dens. Nu trebuia să mai facă niciun fel de pauză. Înainte, îşi spuse.

 

Fragment din Alte cinci plimbări prin cartier (vol. II), de Gonçalo M. Tavares, în pregătire la Editura Allfa

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.