Dinu Flămând este poet, traducător, eseist, critic literar, jurnalist, comentator politic şi diplomat. Născut în Susenii Bârgăului din judeţul Bistriţa-Năsăud. Urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, perioadă în care devine şi membru fondator al cenaclului şi revistei „Echinox”. Debutează ca poet în revista „Tribuna”, în 1966. După absolvire lucrează în mai multe redacţii de ziare şi reviste din Bucureşti, între care „Amfiteatru” şi „Secolul 20”. În anul 1971 este transferat disciplinar de la Centrala cărţii, deoarece a refuzat să se implice în acţiunea de epurare ideologică a cărţilor. La sfârşitul anilor ’80 se stabileşte ca refugiat politic la Paris, unde timp de douăzeci de ani este jurnalist la Radio France Internationale. Ulterior, revenit în România, realizează emisiuni de actualitate românească şi internaţională la mai multe posturi de televiziune din ţară. În 2011 este numit consilier al Ministrului român de externe, iar în 2013 ministru consilier la Ambasada României de la Paris. În tot acest timp continuă să publice volume de versuri şi traduceri din mai multe limbi (franceză, italiană, spaniolă, portugheză, engleză) din proza, eseistica şi din marea poezie a lumii. Traducerile sale din seria de autor Fernando Pessoa au deschis cultura română spre cunoaşterea acestui incontestabil geniu. Volumele de versuri ale lui Dinu Flămând, multe apărute şi în traducere la prestigioase edituri din străinătate, eseurile sale critice şi remarcabilele sale traduceri au obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale, în ianuarie 2011 el fiind distins cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.
Interviul acesta a apărut iniţial în numărul din luna septembrie al revistei „Orizonturi culurale italo-române” (http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Dinu-Flamand-interviu.html) , îl republicăm cu acordul autorului şi al redactorului-şef Afrodita Cionchin.
– Dinu Flămând, eşti unul dintre fondatorii revistei „Echinox”, de care pe noi, italieniştii, ne leagă numele lui Marian Papahagi, un reper major al italienisticii româneşti. Ce a însemnat, văzută din interior, experienţa revistei Echinox pentru tine, pentru Marian, pentru prietenia voastră, în încă fericiţii ani ’70?
– Există câţiva oameni, rari, care vor să ajungă să strălucească în interiorul lor. Marian Papahagi era dintre aceia. Niciodată nu am avut sentimentul că vrea să se pună în valoare. Totdeauna am recunoscut, cu bucurie, sclipirile lui geniale, pentru care nu pretindea decât o vagă apreciere umoristică. Pe măsură ce îl cunoşteam şi îl înţelegeam mai bine, mă fermeca tot mai indicibil. După primele noastre contacte în care puneam la cale ipoteticul nostru proiect de a înfiinţa şi tipări revista „Echinox”, eram tot mai uluit de complexitatea nonşalantă a acelui tânăr vag mustăcios. Pricepea totul rapid şi aducea formula sintetică cea mai adecvată. Din două cuvinte ne-a explicat mie, lui Eugen Uricaru şi lui Marcel Runcanu cum trebuie să evităm capcana de ne trezi înrolaţi în sistemul ideologic comunist dacă tot intenţionam să facem o adevărată revistă literară. Trebuia să începem prin a-i urca numele sus în zodiile intemporale – Echinox! Se înţelegea de la sine, tot ceea ce urma să publicăm trebuia să fie cel puţin genial, fără pic de compromis ideologic dar şi ferit de modelele „estetice” ale vremii aceleia. Vast program... Era atât de frumos de simplu ceea ce spunea Marian, şi rămânea ceva profund autentic, cum ne simţeam şi chiar eram şi noi, cei câţiva din primul grup. Instinctul curat din noi ne-a îndemnat să cerem imposibilul. Şi l-am obţinut, chiar dacă ulterior s-a negociat la sânge fiecare parcelă de libertate. Cea mai recentă mărturie despre perioada „înfiinţării” este o carte publicată în zilele acestea la Cluj, de editura Şcoala Ardeleană. E vorba de corespondenţa dintre Marian Papahagi, ajuns deja în ’69 student la „La Sapienza”, şi tânărul asistent Ion Pop, rămas la Cluj, devenit redactorul-şef al revistei începând cu cel de-al doilea număr. Noi ne mândream că Marian câştigase la Bucureşti concursul pentru acea bursă, ca italienist pe cont propriu, fiindcă la literele clujene pe atunci nu exista secţie de italiană. Dar cu toţii i-am pus în vedere că nu merge el aşa... numai la studii, la Roma. Trebuia să şi muncească, să ne procure pentru „Echinox” (după ce lăsase o pagină cu extraordinare traduceri din poemele lui Pavese), autori în exclusivitate, studii, eseuri, poeme, reportaje, tot ce se putea. Şi s-a achitat cu brio, aducându-ne mai cu seamă portughezi şi brazilieni, după un prim contact şi cu Portugalia. Era, ca într-un sonet de Pessoa, un soi de „trimis al unui rege necunoscut” care trebuia să înţeleagă singur şi să-şi definească el însuşi misia ce-i fusese încredinţată.
– Mă bucur mult că legi experienţa ta şi a „Echinoxului” de Marian şi de contribuţiile lui din acei ani din Italia. Are Marian o legătură şi cu apropierea ta de limba şi literatura italiană?
– Păi, de drag de a semăna cu el, începusem să citesc în italiană, în spaniolă şi în portugheză, dar fără să spun la nimeni. Nu aveam instinctul gramatical al lui Marian, care, pot să confirm, la un moment dat plonjase în lectura comparată a câtorva... gramatici. Era fenomenal. Într-o seară de vară ne plimbam prin Cluj şi un tânăr străin s-a apropiat de noi ca să ceară o informaţie. S-a dovedit că era italian sau spaniol, filolog înzestrat cu daruri, şi acela. Peste o jumătate de oră, şi după un tur de pahare de votcă, Marian începea să converseze cu respectivul în latină. Ne prăpădeam de râs dar şi de uimirea occidentalului care îşi va fi zis că adevăratul comunism estic nu era chiar aşa de acultural precum se spunea, din moment ce încuraja emulaţia renascentistă! Mai ţin să precizez că Marian s-a întors în România în momentul în care încă nu avea o familie proprie şi putea să accepte, spre binele lui, postul care i se oferise la Roma. S-a întors, probabil, şi fiindcă la Cluj continua să existe „Echinoxul”. A plătit scump perioada de după, când a fost ţinut la catedră doar pe un post insignifiant de asistent, el care ştia mai multe limbi şi dialecte romanice decât toată catedra. O singură dată l-am auzit că regreta lipsa de contact cu Roma, impusă lui timp de mai mult de un deceniu. Se plângea că se deprofesionalizase! Nu mai avea contact cu noile studii despre Dante apărute între timp (pe atunci nu exista internetul şi aproape nimeni nu putea să îşi comande cărţi sau articole din străinătate). Astăzi când se consideră că „informaţia” e doar un soi de marfă care te aşteaptă bine merci să te duci să o iei, dacă te duci, dacă nu cumva te mulţumeşti cu nişte rezumate mediocre, suferinţa de atunci a lui Marian le-ar părea multora incomprehensibilă. Ce vremuri... ce fericiţi de nefericiţi eram...
– Spre deosebire de Marian Papahagi ai ales la un moment dat, ca mulţi alţi intelectuali români, exilul. Cum poate ştii, unii dintre emigranţii români recenţi – care, slavă Domnului, nu mai au dreptul la statutul şi starea de exilat – încearcă să devină scriitori în limba şi în patria de adopţie. Ce a însemnat pentru scriitorul din tine exilul? Ai avut vreodată tentaţia să-ţi părăseşti limba?
– Eu am înţeles repede că, cel puţin poezie, nu voi scrie niciodată într-o limbă de împrumut. Ştiu că unii mari poeţi au făcut-o (Ungaretti, Huidobro, Pessoa şi alţii); dar e uşor de constatat că poezia lor majoră rămâne în limba lor maternă. Tinerii de azi par să se descurce mai firesc într-un soi de plancton multilingvistic şi nu puţini dintre ei se lasă tentaţi să scrie poezie în limbile lor de adopţiune (eu nu spun adopţie nici să mă pici cu ceară!), cu rezultate mai mult sau mai puţin fericite. Am citit recent poezie bună scrisă „direct” în portugheză de Golgona Anghel, deci admit că se poate. Dar am citit şi multă poezie proastă scrisă în alte limbi de autori români care nu depăşesc pragul onorabil al unei exprimări corecte. Poezia are nevoie de o primejdioasă „incorectitudine” pe care numai prin limba maternă, zic eu, o poţi controla. Dar poate mă înşel. Mulţi resimt limitele de circulaţie şi dificultăţile de traducere la care îi obligă scrierea în româneşte. Poate că au dreptate. Eu însă cred că important e ca opera să „reziste” la traducere – o ştiu foarte bine, ca traducător. În rest, fiecăruia cum i s-a dat norocul. Se zice că în proză ar fi mai uşor să treci la o altă limbă – Nabokov e un bun exemplu. Ionescu scria deja în franceză de timpuriu, Cioran s-a născut a doua oară adoptând franceza pentru exerciţiul său filozofic. La el e cazul uluitor al unei influenţe reciproce, ca şi la Becket. În rest, exilul, aşa cum se profila el pentru mine în primul an, iar apoi, spre surprinderea mea, şi în deceniul care a urmat schimbării de regim din patria mea natală, e o experienţă complexă despre care aproape că nu se poate vorbi. Am avut însă norocul să fiu obligat să îmi păstrez limba română, suplă şi necontaminată de franţuzisme, pentru emisiunile de radio transmise de la Paris – dar am practicat sporadic şi jurnalismul în limba franceză. Târziu am avut confirmarea faptului că poeziile mele scrise în româneşte sunt receptate diferit în ţările pe unde am fost tradus. Aceasta e viaţa minunată a poeziei: nu ştii cărei sensibilităţi îi vorbeşti. Trebuie să te asiguri însă că limba ta chinuită – adică limba creaţiei tale, pe care o tot pui la încercare, o suspectezi, o curtezi, o violentezi pentru a o linguşi apoi din nou – păstrează autentica ta sensibilitate şi incoruptibila ta emoţie.
– Eşti în acest moment unul dintre importanţii traducători de poezie; în plus traduci din cinci limbi. Cum au venit spre tine toate aceste limbi? Ce te-a legat de poezia italiană?
– Toate limbile din care traduc s-au deschis spre mine întotdeauna prin poezie. În portugheză m-am dus direct la Pessoa, nu la gramatică. Ceea ce face că nu le prea vorbesc fluent, cu excepţia francezei, din moment ce sunt mai degrabă un profitor de ele şi un pasiv care adoră să le absoarbă particularităţile prin marea poezie care le exprimă, nu neapărat să mă exprim eu în ele. Cu italiana a fost oarecum altfel: majoritatea echinoxiştilor (Papahagi, Uricaru, Adrian Popescu, Runcanu, Pia şi alţii) ştiau deja italiană, a trebuit să îi ajung din urmă pe furiş. Dar nu am făcut-o prea sistematic, ceea ce se vede în momentul în care, lipsit de un exerciţiu de exprimare mai îndelung, mă lansez în discuţii care îmi întind cu perfidie tot felul de piedici. Dar primul contact mai profund s-a produs cu lecturile mele din Leopardi. Am fost uluit de splendoarea acelui Canto notturno di un pastore errante dell’Asia, de imensitatea acelui limbaj simplu şi deopotrivă solemn. Pasaje precum: „Che fa l'aria infinita, e quel profondo/ Infinito seren? che vuol dir questa/ Solitudine immensa? ed io che sono?” – mi-au rămas fără niciun efort în memorie. Acelaşi sentiment al imensităţii l-am regăsit mai apoi în faimosul distih al lui Ungaretti – M’illumino/ d’imenso – poem special care ajunge la plenitudine comprimând la maximum expresia. E interesant să vedem că suflul romantic amplu dar şi comprimarea ermetică extremă pot ajunge la acelaşi rezultat recurgând la protocoale ale limbajului complet diferite. Când am reuşit să merg pentru prima dată în Italia am avut norocul să fiu invitat la ceremonia premiilor Viareggio, unde l-am cunoscut pe Antonio Porta, cu puţin timp înainte de prematura lui dispariţie. Cred că i-am făcut o bună impresie recitându-i cu accentul meu estic o parte din călătoria păstorului leopardian. S-a distrat pe cinste şi mi-a făcut cadou un sac cu cărţi, printre care şi recenta, pe atunci, antologie I Novissimi.
– Neaşteptat şi fericit pentru mine acest început cu Leopardi. Ştiu însă că eşti un bun cunoscător al poeziei italiene a secolului XX. Vorbeşte-mi de preferinţele tale.
– Poezia lui Pavese, care este un caz special şi o bună şcoală pentru a deprinde o narativitate lirică fină, m-a făcut să revin periodic la ea. Pe Montale îl citeam deja înlesnit de cărţile aflate în biblioteca lui Marian şi de traducerile sale. Pe Quasimodo şi pe Saba i-am descoperit oarecum în acelaşi timp. Dar în vreme ce mă pasionam pentru Ion Barbu şi mi se părea interesantă experienţa lui Emil Botta, iată că mi-a ieşit în cale orfismul atât de minunat de obscur şi de dificil al lui Mario Luzi, din care am şi tradus şi publicat nu mai ştiu pe unde. Iar acel volumaş Avvento notturno avea să-mi vină în dar de la însuşi autorul său pe 21.03.2004, cu un an înainte de dispariţia sa, la Frascati, unde participam, ca poet francez, la omagierea marelui ermetic. Nu mică mi-a fost mirarea să mă văd pus în prezidiu chiar alături de poet şi de văduva lui Montale, împreună cu Carlo Bo, fiindcă făcusem imprudenţa să-i recit din memorie unui organizator : „Ma tu continua e perditi, mia vita,/ per le rosse città dei cani afosi/ convessi sopra i fiumi arsi dal vento”, şi păream că ştiu câte ceva despre poet. O editură din Genova – San Marco dei Giustiniani – publicase o nouă ediţie din acea decisivă culegere de poeme apărută în 1940, şi aşa se face că superbul domn alb Luzi mi-a dăruit cartea aceea „con un pensiero”.
Ar fi bine, însă, să am mai multe şi mai diverse lecturi de la Pasolini, Tonino Guerra şi Sanguineti încoace, dar nu e cazul. Rămân oarecum de referinţă pentru mine numele deja citate, asta şi fiindcă unii dintre aceşti poeţi figurau deja în colecţia „Cele mai frumoase poezii”, adică acele traduceri, mai mult sau mai puţin fidele care ne ajutau pe noi, tinerii liceeni din deceniul 6 al veacului trecut, să privim puţin şi peste imensul gard al proletcultismului. După aceea, în toate drumurile mele prin Italia am cumpărat cărţi de poezie. Dar eu cred că nu mai depind de sincronizarea modernistă; am întreprins, de exemplu, cu vreo zece ani în urmă, o asiduă lectură din Petrarca. Atunci l-am şi luat oarecum peste picior, într-un ciclu de poeme ale mele, dar cu tandreţe şi recitind de mai multe ori fabuloasa lui ascensiune pe acel munte din sudul Franţei, pe pantele căruia mă iluzionam că îi zăresc sandaua. Citesc atent sonetele sale pe care le citeam oarecum pe sărite, ba le citesc chiar în paralel cu sonetele scrise de unele din „victimele” sale care, ulterior, petrarchizau, de pildă sonetistul Camões sau celălalt sonetist – Quevedo. Tustrei stau pe masa mea şi bat delicatul endecasilab în trei variante ale latinei mume, superbă muzică a spiritului de care acuma ştiu că nu trebuie să mă lipsesc în cursul vieţii mele. De fapt, dacă mă gândesc bine, cred că am început să pricep că poezia „viitorului” o vezi ajungând la tine din trecut, de acolo de unde îţi vine şi lumina stelelor. În acest sens, fabuloasa Italie, cu culturile ei poetice suprapuse, este oarecum „alma mater” a profundei mele identităţi latine, pe care o cultiv cu puterile mele şi de care mă mândresc.
– Am fost întrucâtva martoră la naşterea proiectului La luce delle pietre, adică a antologiei din poeziile scrise de tine în perioada 1998-2009, tradusă şi îngrijită de Giovanni Magliocco pentru editura Palomar din Bari. Te rog vorbeşte-mi despre acest volum şi despre această experienţă editorială.
– Nu îmi mai aduc bine aminte unde l-am întâlnit pentru prima dată pe tânărul Magliocco, dar repede am fost sedus de priceperea şi disponibilitatea lui în asimilarea culturii române. Ca dovadă că ulterior a publicat în Italia şi un foarte serios studiu despre Cercul de la Sibiu, precum şi numeroase studii de „cartografie lingvistică românească” sau alte traduceri, pentru care trebuie să îi fim recunoscători. Proiectul de a edita acea antologie s-a ivit, îţi aduci aminte, stimată doamnă, după ce graţie domniei tale fusesem invitat printre italieni de seamă la un colocviu în oraşul frânc La Rochelle. Acolo l-am cunoscut pe directorul acelei discrete edituri Palomar, Gianfranco Cosma, care m-a invitat să public la el, după o scurtă conversaţie între noi, înainte chiar să-mi cunoască poezia. Ca să mă convingă, mi-a arătat ultima ediţie bilingvă pe care o tipărise atunci cu poeme de René Char: oare îmi convenea?! Iar Magliocco a avut mână liberă de la mine să îşi alcătuiască singur selecţia pentru acea carte La luce delle pietre, ceea ce a fost o inspirată idee, căci el a găsit un criteriu ce unifica un anumit tip de poezie din vraiştea poemelor mele. Cred însă că nu profităm suficient de apariţia unei întregi generaţii de tineri potenţiali traducători din română în italiană, formaţi în ultimii ani în câteva universităţi italiene, mai cu seamă la Pisa, la Torino şi la Cosenza. De vină este tradiţionala noastră îngreunare, lipsa de iniţiativă şi de continuitate în mari proiecte. Cred că s-ar putea găsi, cu puţine eforturi, o bună editură peninsulară care să publice serii din literatura română de azi, adică traduceri care să se vadă, care să facă „masă” pentru a pune în valoare literatura noastră clasică şi modernă într-un mod sistematic, aşa cum colecţia italiană condusă de tine la Editura Humanitas reuşeşte să o facă. Sincere felicitări pentru această minunată serie, cu text bilingv, cu aparat critic, care a instituit chiar un soi de emulaţie printre traducătorii români. Aveam şi în trecut numeroase opere de referinţă din diverse perioade ale literaturii italiene; însă acum se vede un adevărat program, pentru noile generaţii. Adică ceva foarte important – căci şi traducerile au viaţa lor imprevizibilă, cum e însuşi corpul viu al marii poeziei, al literaturii în general, care învie mirific pentru fiecare nouă generaţie dând la iveală nebănuite resurse de prospeţime.
– Traducerea, se ştie, înseamnă să pătrunzi în viscerele unui text pentru a le dărui un nou trup care să fie recunoscut şi adoptat, cu spiritul din el, de nişte străini care, în genere, nu cunosc trupul iniţial. Despre necesitatea traducerii pentru circulaţia culturii nu mai e nevoie de argumente. Ce înseamnă însă (vreau să spun ce însemnătate are) traducerea pentru un poet, ca tine?
– Toate traducerile mele m-au îmbogăţit substanţial, fiindcă m-au obligat în primul rând să citesc acele mari texte pe dinlăuntru, ceea ce înseamnă că mi-au înlesnit un fabulos dialog cu autorii lor, iar asta a fost ceva extrem de important pentru mine în anii mizerabili în care ne adunam prin cârciumi doar ca să uităm de noi, fiecare în parte, deşi ne aflam unii în prezenţa altora. Mai târziu am învăţat ceva şi din marea dificultate de a intra în texte dificile, ca să le restitui oarecum ca pe o mănuşă întoarsă, ca să le desfac pentru a le reface, ca să le întind pe masa de vivisecţie pentru a le da apoi o nouă viaţă... Exerciţiul complex al traducerii îţi mai potoleşte şi propriile vanităţi, te pune cu botul pe labe, dar te şi învaţă că în corpul textului poţi şi trebuie să circuli liber. Eu cred că nu există dificultate absolută când e vorba să redai o intensitate a emoţiei sau un genial grăunte de sensibilitate, cu condiţia să te situezi la aceeaşi intensitate şi tu care traduci.
–Tu eşti un mare muncitor. Cred însă că poţi duce la bun sfârşit atâtea proiecte deoarece pentru majoritatea te înflăcărezi. Şi unde e pasiune nu mai e vorba de muncă. Spune-mi: printre proiectele tale de viitor nu e loc din nou şi pentru poezia italiană? Colecţia mea te aşteaptă!
– Îţi mulţumesc nespus pentru invitaţie. Nu am tradus niciodată dacă nu am considerat că devenise urgent pentru cititorul român ideal aflat în mintea mea să-i ofer pe tavă una din acele lecturi decisive la care ajunsesem eu. Cred că se constituie, cu timpul, un fel de colecţie a mea de mari poeţi şi de lecturi importante, pentru mine, oferită de mine cititorului român de azi şi de mâine. Ce să zic? M-ar atrage dificilul Luzi, sau dificilissimul Ungaretti... dar vântul actualităţii abia de învârte morişca de pe casele lor...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
