Zadie Smith si-a scris romanul de debut, White Teeth, pe cand era studenta la Cambridge, iar textul a avut succes inca din stadiul de manuscris. Editorii britanici au fost atat de impresionati, incat au inceput sa liciteze pentru dreptul de publicare a cartii. Nu s-au inselat: White Teeth a fost publicat in Marea Britanie in anul 2000 si a fost incununat cu numeroase premii literare, printre care Premiul Guardian pentru debut, Premiul James Tait Black pentru fictiune, Premiul Whitbread pentru debut si Premiul Commonwealth Writers. Versiunea in limba romana, realizata de Alina Scurtu, este in curs de aparitie in colectia Galeria de Proza a Editurii Leda, Grupul Editorial Corint, unde va fi tradus si On Beauty.
Naratiunea strabate Jamaica, Turcia, Bangladeshul si India, pentru a se opri in amalgamul etnic al unui cartier londonez in care traiesc cei doi protagonisti: Archie Jones, englez abulic si melancolic, si impulsivul Samad Iqbal, fostul sau camarad de razboi. Punctul de plecare narativ este tentativa de sinucidere a lui Archie; salvat ca prin miracol de la moarte, acesta o intalneste pe Clara, fugita dintr-o familie de fanatici religiosi, cu care se casatoreste si are o fiica, Irie. La randul lui, Samad se casatoreste cu Alsana, care ii va darui doi fii. Prin intermediul povestilor a trei familii multietnice, de-a lungul a trei generatii, romanul este o descriere vie a vietii londoneze contemporane, in care se intersecteaza imigranti din toate fostele colonii britanice.
In mai 2006, Zadie Smith a fost inclusa de catre revista Time in topul celor mai influenti 100 de oameni din intreaga lume. Celelalte romane scrise de ea, The Autograph Man si On Beauty, au fost la fel de apreciate de catre public si critici. Recent, On Beauty, nominalizat la Man Booker Prize in 2005, a castigat Premiul Orange pentru Literatura (acordat, anual, celui mai bun roman scris in limba engleza de o femeie).
Stateau in noua lor vizuina, O'Connell's Pool House, jucand poker cu numai trei maini, doua ale lui Archie si una a lui Samad; mana dreapta a lui Samad era defecta, nemiscata si cu pielea cenusie, moarta definitiv, in ciuda sangelui care curgea prin ea. Locul unde stateau, unde se intalneau in fiecare seara la cina, era jumatate cafenea, jumatate cazinou, si era proprietatea unei familii de irakieni, in cadrul careia multi dintre membri aveau aceeasi urata boala de piele.
- Uita-te la mine. Casatoria cu Alsana mi-a facut un nou contract cu viata, intelegi? Ea imi deschide noi posibilitati. E atat de tanara, de plina de viata, e ca o gura de aer proaspat. Vii sa-mi ceri sfatul? Uite-l. Nu trai viata asta; e o viata nenorocita, Archibald. Nu-ti face nici un bine. Absolut nici un bine.
Samad il privise cu multa simpatie, pentru ca tinea foarte mult la Archie. Prietenia lor din timpul razboiului fusese despicata de treizeci de ani de despartire pe continente diferite, dar in primavara lui 1973 Samad venise in Anglia; era un om intre doua varste, cu mireasa lui de douazeci de ani, miniona Alsa Begum, cu fata ca o luna si cu ochii ei vicleni. Intr-un acces de nostalgie si pentru ca era singurul om pe care Samad il cunostea pe aceasta mica insula, Samad il cautase pe Archie si se mutase in acelasi cartier londonez cu el. Incet, dar sigur, un fel de prietenie s-a reaprins intre cei doi barbati.
- Joci ca un poponar, spuse Samad, punand jos damele castigatoare, una langa alta. Le rasfoi cu degetul mare de la mana dreapta, cu o miscare eleganta, facandu-le sa cada pe masa in forma de evantai.
- Sunt batran, spuse Archie aruncand jos cartile. Sunt batran. Cine m-ar mai lua acum? A fost greu sa conving pe cineva si prima data.
- Vorbesti prostii, Archibald. Nici macar n-ai cunoscut persoana potrivita inca. Ofelia asta nu e cea potrivita, Archie. Din ce mi-ai dat de inteles, nu e potrivita nici macar pentru vremurile astea...
Se referea la nebunia Ofeliei, care in jumatate din timp credea ca era camerista faimosului iubitor de arta din secolul al XV-lea, Cosimo de Medici.
- S-a nascut, traieste pur si simplu in timpurile nepotrivite! Pur si simplu nu e vremea ei! Poate nici mileniul ei. Viata moderna a prins-o pe femeia asta total nepregatita. I-a plecat mintea. E dusa. Si tu? Tu ai luat o viata gresita de la garderoba si trebuie s-o duci inapoi. Si, in plus, nu te-a binecuvantat cu copii... iar viata fara copii, Archie, la ce e buna? Dar exista a doua sansa; da, in viata exista a doua sansa. Crede-ma, ca stiu. Tu, continua el, adunand monedele de zece penny cu latura mainii bolnave, n-ar fi trebuit sa te insori niciodata cu ea.
La naiba cu vederea lui periferica, se gandi Archie. Intotdeauna e perfecta.
In sfarsit, la doua zile dupa aceasta discutie, dimineata devreme in ziua de Anul Nou, durerea deveni atat de patrunzatoare, incat Archie nu mai fu in stare sa se agate de sfatul lui Samad. Asa ca hotari sa-si mortifice carnea, sa-si ia viata, sa se elibereze de un drum al vietii care il dusese pe multe cai gresite, in inima pustietatii, pana cand a disparut de tot, iar firimiturile care il marcau au fost ciugulite de pasari.
*
Archie nu impaturise intotdeauna hartie. Odata, demult, facuse ciclism pe pista. Lui Archie ii placea la ciclismul pe pista felul in care mergeai intruna in cerc. Te invarteai intruna. Ti se dadea din nou si din nou sansa sa devii putin mai bun, sa parcurgi turul mai repede, sa o faci ca lumea. Doar ca problema lui Archie era ca niciodata nu a facut-o si mai bine. 62,8 secunde. Adica un timp destul de bun, ba chiar standardul la nivel mondial. Insa timp de trei ani a obtinut exact 62,8 secunde la absolut fiecare tur. Ceilalti ciclisti faceau pauze ca sa se uite la el. Isi sprijineau bicicletele de pista inclinata si il cronometrau cu secundarul de la ceasurile de mana. 62,8 de fiecare data. Tipul asta de incapacitate de a te imbunatati este intr-adevar extrem de rar. Tipul asta de constanta este uimitor, intr-un fel.
Lui Archie ii placea ciclismul pe pista, la care avea performante constante si care ii oferea singura amintire cu adevarat extraordinara pe care o avea. In 1948, Archie Jones participase la Olimpiada de la Londra, impartind locul al treisprezecelea (62,8 secunde) cu un ginecolog suedez pe nume Horst Ibelgaufts. Din nefericire, acest fapt fusese omis din clasamentul olimpic de catre o secretara neglijenta care s-a intors intr-o dimineata din pauza de cafea cu gandul la altceva si a sarit peste numele lui cand a transcris o lista pe alta hartie. Doamna Posteritate facuse o notita insignifianta despre Archie si apoi uitase de el. Singura lui dovada ca evenimentul avusese loc vreodata erau scrisorile si biletelele periodice pe care le primise de-a lungul timpului de la Ibelgaufts insusi. Biletele precum:
17 mai 1957
Draga Archibald,
Atasez o fotografie cu buna mea sotie si cu mine in gradina noastra, in fata unui santier de constructii cam deranjant. Desi nu arata chiar ca Arcadia, acesta este locul unde construiesc un velodrom primitiv - nici pe departe precum cel pe care am concurat noi doi, dar suficient pentru nevoile mele. Va fi la o scara mult mai mica, insa, vezi tu, este pentru copiii pe care urmeaza sa-i avem. In visele mele ii vad pedaland in cerc pe el si ma trezesc cu un zambet triumfator! Odata ce va fi terminat, insistam sa ne faci o vizita. Cine altcineva ar fi mai demn de a boteza pista credinciosului tau concurent,
Horst Ibelgaufts?
Sau precum cartea postala care zacea pe bordul masinii chiar si azi, in ziua Cvasi-Mortii sale:
28 decembrie 1974
Draga Archibald,
Ma apuc de harpa. O hotarare de Anul Nou, daca vrei. Cam tarziu, imi dau seama, dar nu esti niciodata prea batran ca sa-l inveti comenzi noi pe cainele batran din tine, nu crezi? Iti spun, e un instrument destul de greu pe care sa ti-l sprijini de umar, dar sunetele sunt de-a dreptul ingeresti si nevasta-mea ma considera destul de sensibil datorita lui. Ceea ce inseamna mai mult decat putea spune despre vechea mea obsesie pentru ciclism! Insa ciclismul a fost intotdeauna inteles numai de batrani ca tine, Archie, si bineinteles ca autorul acestui biletel, vechiul tau confrate,
Horst Ibelgaufts
Nu se mai intalnise cu Horst dupa cursa, dar si-l amintea cu afectiune ca pe un urias cu par blond-roscat, pistrui portocalii si nari strambe, care se imbraca aidoma unui playboy international si parea prea mare pentru bicicleta lui. Dupa cursa, Horst il imbatase rau pe Archie si facuse rost de doua curve din Soho, care pareau sa-l cunoasca bine pe Horst ("Eu fac multe calatorii de afaceri in frumoasa voastra capitala, Archibald", ii explicase el). Ultima data cand l-a vazut Archie pe Horst a fost cand a aruncat din greseala o privire asupra fundului lui enorm si roz care topaia in sus si-n jos in camera alaturata dintr-o cabana, la Olimpiada. A doua zi dimineata, il astepta la receptie prima scrisoare din vasta lui corespondenta:
Draga Archibald,
Intr-o oaza de munca si concurenta, femeile sunt o improspatare de-a dreptul dulce si usoara, nu-i asa? Mi-e teama ca a trebuit sa plec devreme ca sa prind avionul, dar te conjur, Archie: nu sta departe! Acum ma gandesc la noi ca la doi barbati atat de apropiati ca finisul nostru! Iti spun, cine a zis ca treisprezece aduce ghinion era un prost mai mare decat prietenul tau,
Horst Ibelgaufts
P.S. Te rog ai grija ca Daria si Melanie sa ajunga cu bine acasa.
Daria era a lui. Foarte slabanoaga, cu coastele ca niste custi de prins homari si fara pic de piept, dar era dintre cele adorabile: buna; saruta cu blandete si avea incheieturi fine, pe care ii placea sa le puna in evidenta cu o pereche de manusi lungi de matase - astea te usurau de cel putin patru cupoane pentru haine. "Imi placi", isi amintea Archie ca a spus neajutorat, pe cand ea isi punea la loc manusile si ciorapii. S-a intors, a zambit. Si desi era o profesionista, el a avut impresia ca si ea il placea. Poate ca ar fi trebuit sa plece cu ea pe loc, sa o ia pe coclauri. Dar la vremea aceea parea imposibil, implica prea multe, si o nevasta tanara cu un copil pe drum (o sarcina isterica, inchipuita, dupa cum s-a dovedit, o umflatura mare, plina cu aer) si piciorul lui schilod si lipsa coclaurilor.
In mod ciudat, Daria a fost ultima pulsatie a gandului care l-a strabatut pe Archie chiar inainte sa-si piarda cunostinta. Gandul la o curva pe care a cunoscut-o odata, cu douazeci de ani in urma; Daria si zambetul ei au fost cele care l-au facut sa imbibe sortul lui Mo cu lacrimi de bucurie, pe cand macelarul ii salva viata. O vazuse in inchipuire: o femeie frumoasa in cadrul usii, cu un vino-ncoa in privire; si isi dadu seama ca ii parea rau ca nu s-a dus intr-acolo. Daca exista vreo sansa de a mai vedea vreodata o privire ca aceea, atunci isi dorea inca o sansa, isi mai dorea timp. Nu doar aceasta secunda, ci si pe urmatoarea si pe urmatoarea; tot timpul din lume.
Mai tarziu in acea dimineata, Archie facu extaziat opt ture cu masina in jurul Swiss Cottage cu capul scos pe geam, in timp ce un curent de aer ii lovea dintii din fundul gurii ca pe o panza in bataia vantului. Se gandi: "La naiba. Deci asa te simti cand un nenorocit iti salveaza viata. Ca si cum tocmai ti s-a dat un pachet mare de Timp". Trecu in viteza pe langa apartamentul lui, pe langa indicatoarele de circulatie (Hendon 3 3/4), razand ca un smintit. La semafor dadu cu banul si zambi atunci cand rezultatul paru sa confirme ca Soarta il tara spre o alta viata. Ca pe un caine in lesa pe care il tragi dupa colt. In general, femeile nu pot face asta, dar barbatii isi mentin stravechea capacitate de a parasi o familie si un trecut. Pur si simplu se desprind, ca si cum ar desprinde o barba falsa, si se furiseaza discret inapoi in societate, schimbati. De nerecunoscut. Astfel, un nou Archie e pe cale de a se naste. L-am prins la cotitura. Pentru ca el e acum la timpul trecut, intr-o dispozitie cam de viitor perfect. E intr-o dispozitie cam "poate asa, poate altfel". Se apropie de o intersectie, incetineste, isi priveste fata neclara in oglinda laterala si alege fara discriminari un drum pe care nu a mai mers niciodata, o strada rezidentiala ce duce catre un loc numit Queens Park. Treci in viteza pe langa verde, Archie, baiatule, isi spune el; aduna-te si, pentru numele lui Dumnezeu, nu te uita in urma.
*
O linie intunecata s-ar fi tras acum sub tot acest incident, sub toata nefericita zi, daca nu s-ar fi intamplat ceva care sa duca la transformarea lui Archie Jones in toate sensurile in care un om poate fi transformat; si nu datorita vreunui efort din partea lui, ci prin intermediul unei coliziuni total intamplatoare a unei persoane cu o alta. Ceva a avut loc din intamplare. Acea intamplare a fost Clara Bowden.
Dar in primul rand o descriere: Clara Bowden era frumoasa in toate acceptiunile, in afara, poate - in virtutea faptului ca era de culoare -, de cea clasica. Clara Bowden era exceptional de inalta, neagra ca abanosul si ca hermina sifonata, cu parul impletit intr-o coada ca o potcoava ce statea indreptata in sus cand ea se simtea norocoasa si in jos cand nu. In acest moment statea in sus. E greu de stiut daca asta era un lucru semnificativ.
N-avea nevoie de sutien - era independenta, chiar si fata de gravitatie -, purta un maiou rosu fara umeri si fara spate care i se oprea sub sani, sub care isi purta buricul (cu eleganta), iar sub astea niste blugi galbeni foarte stramti. La capatul a toate erau niste sandale cu toc din curele de piele intoarsa maro deschis si cobora in ele cu pasi mari pe scari ca un fel de miraj sau, cum i s-a parut lui Archie cand s-a intors sa se uite la ea, ca un cal de rasa cabrat.
Acum, dupa cum intelegea Archie, in miscari si in altele asemenea e un lucru comun ca cineva sa fie atat de uimitor, incat atunci cand coboara pe scari, multimea amuteste. Nu vazuse asa ceva in realitate. Dar s-a intamplat cu Clara Bowden. A coborat pe scari ca in reluare, inconjurata de un halou si de o lumina difuza. Si nu numai ca era cel mai frumos lucru pe care l-a vazut vreodata, dar era si cea mai calda femeie pe care o cunoscuse vreodata. Frumusetea ei nu era o marfa taioasa, rece. Mirosea a mucegai si a femeie, ca un morman de haine preferate. Desi era dezorganizata din punct de vedere psihic - picioarele si mainile vorbeau un dialect usor diferit de cel al sistemului ei nervos central -, chiar si infatisarea ei desirata i se parea lui Archie extrem de eleganta. Isi purta sexualitatea cu usurinta unei femei mai in varsta si nu (precum majoritatea fetelor cu care se intalnise Archie in trecut) ca pe o poseta stanjenitoare, pe care nu stii niciodata cum s-o tii, unde s-o agati sau cand s-o pui pur si simplu jos.
- Revino-ti, baiete, spuse ea cu un accent caraibian cadentat, care ii amintea lui Archie de That Jamaican Cricketer (probabil referire la Viv Richards, celebru jucator de cricket, n.tr.), s-ar putea sa nu se intample niciodata.
- Cred ca s-a intamplat deja.
Archie, care tocmai scapase din gura un muc de tigara ce se consumase oricum singura, vazu cum Clara il striveste repede cu piciorul. Ii oferi un ranjet larg, care dezvalui probabil singura ei imperfectiune: lipsa completa a dintilor din partea de sus.
- Frate... mi i-a scos, sasai ea, vazandu-i uimirea. Da' io ma gandesc: de-o veni sfarsitu' lumii, lu' Domnu' nu-i pasa ca io n-am dinti. Rase incet.
- Archie Jones, spuse Archie, oferindu-i un Marlboro.
- Clara, suiera fara sa vrea in timp ce zambi si trase fumul in piept. Archie Jones, tu arati cam ezact cum ma simt io. Clive si ailalti ti-au spus prostii? Clive, l-ai prostit pe saracu' omu' asta?
Clive scoase un grohait - amintirea lui Archie aproape ca disparuse o data cu efectul vinului - si continua de unde ramasese, acuzandu-l pe Leo ca intelege gresit diferenta dintre sacrificiu politic si sacrificiu fizic.
- ~, nu... nimic grav, balbai Archie, neputincios in fata chipului ei minunat. O mica neintelegere, atat. Eu si Clive avem pareri diferite despre unele lucruri. Conflictul dintre generatii, cred.
Clara ii dadu una peste mana.
- Ia mai taci! N-oi fi chiar asa batran. Am vazut si mai batrani.
- Sunt destul de batran, spuse Archie, simtind ca vrea sa-i zica de fapt: N-o sa ma crezi, dar era sa mor azi.
Clara isi ridica o spranceana.
- Nu mai spune. Pai, intra in asociatie. S'tem multi in dimineata asta. Ce ciudata e petrecerea asta. Auzi, spuse ea mangaindu-i cu mana lunga inceputul de chelie, arati al dracu' de bine pentru cineva ajuns asa de aproape de Poarta lu' Sfantu' Petru. Vrei un sfat?
Archie dadu energic din cap. Voia intotdeauna sfaturi, era un fan infocat al parerilor celorlalti. De asta nu pleca nicaieri fara o moneda de zece penny.
- Du-te-acas', culca-te. Dimineata face lumea noua, tot timpu'. Frate... nu-i usoara viata asta!
Ce casa? se gandi Archie. Se desprinsese de vechea viata, pasea pe teren necunoscut.
- Frate... repeta Clara, batandu-l pe spate, nu-i usoara viata asta!
Dadu drumul unui alt suierat prelung si unui ras plin de compasiune, si, daca nu cumva innebunea de-a dreptul, Archie vazu acea privire cu vino-ncoa; identica cu a Dariei; cu o urma de tristete, de dezamagire; de parca nu avea prea multe alte optiuni. Clara avea nouasprezece ani. Archibald patruzeci si sapte.
Sase saptamani mai tarziu erau casatoriti.
*
Insa Archie nu o pescuise pe Clara Bowden din neant. Si e vremea sa spunem adevarul despre femeile frumoase. Nu stralucesc cand coboara scarile. Nu coboara, cum se credea odata, din inalturi, ajutate doar de aripi. Clara provenea de undeva. Avea radacini. Mai exact, era din Lambeth (cartier al Londrei, n.tr.) via Jamaica si avea legatura, printr-o intelegere tacita din adolescenta, cu un anume Ryan Topps. Pentru ca, inainte de a fi frumoasa, Clara fusese urata. Si inainte de Clara si Archie fusesera Clara si Ryan. Si nimeni nu scapa de Ryan Topps. Asa cum un istoric bun trebuie sa cunoasca ambitiile napoleonice ale lui Hitler in Est pentru a putea intelege incapatanarea lui de a nu-i invada pe britanici in Vest, tot asa Ryan Topps este esential pentru a intelege de ce a facut Clara ce a facut. Ryan este indispensabil. Clara si Ryan au existat timp de opt luni inainte ca Clara si Archie sa fie atrasi unul de celalalt de la capetele opuse ale unei scari. Iar Clara ar fi putut sa nu nimereasca niciodata in bratele lui Archie Jones daca n-ar fi fugit, cat de repede putea, de Ryan Topps.
Sarmanul Ryan Topps. Era o masa de trasaturi fizice nefericite. Era foarte slab si foarte inalt, cu parul rosu, cu platfus si cu atat de multi pistrui, incat avea mai putina piele alba decat cea acoperita cu pistrui. Ryan se credea foarte la moda. Purta costume gri care nu-i veneau bine, cu pulovere negre pe gat. Purta cizme Chelsea cand toata lumea renuntase deja la ele. Pe cand restul lumii descoperea bucuriile sintetizatorului electronic, Ryan jura credinta micutilor cu chitare mari: Kinks, Small Faces, Who. Ryan Topps conducea un scuter Vespa GS verde pe care il lustruia de doua ori pe zi cu un scutec de bebelus si pe care il tinea inchis intr-o cutie de fier stralucitor, facuta la comanda. In credinta lui Ryan, un Vespa nu era doar un mijloc de transport, ci si o ideologie, o familie, o prietena si o iubita, toate intr-o reprezentare a ingineriei de la sfarsitul anilor '40.
Ryan Topps, dupa cum ne-am putea astepta, avea putini prieteni.
Clara Bowden era sleampata, avea dinti de cal, era martora a lui Iehova si vazuse in Ryan un suflet-pereche. Adolescenta tipica si atotstiutoare, a stiut tot ce era de stiut despre Ryan Topps cu mult inainte ca ei sa-si fi vorbit. Stia lucrurile de baza: aceeasi scoala (Scoala comunitara St. Jude, Lambeth), aceeasi inaltime (1,81 m); stia ca el era, ca si ea, nici irlandez, nici romano-catolic, ceea ce facea din ei doua insule plutitoare inconjurate de oceanul de papistasi de la St. Jude, inscrisi la aceasta scoala accidental, din cauza codului lor postal, respinsi atat de profesori, cat si de elevi. Stia numele motocicletei lui, citea titlurile discurilor care se iteau din rucsacul lui. Stia despre el chiar si lucruri pe care el insusi nu le stia: de exemplu, stia ca el era Ultimul Barbat de pe Pamant. Orice scoala are unul, iar la St. Jude, ca si in alte lacasuri de invatamant, fetele au fost cele care i-au ales si au raspandit aceasta porecla. Mai existau, bineinteles, si variatii:
Domnul "Nici pentru un milion de lire".
Domnul "Nici ca sa-i salvez viata mamei".
Domnul "Nici pentru pacea lumii".
Insa, in general, scolaritele de la St. Jude ramaneau la formula deja testata. Desi Ryan nu avea sa fie niciodata informat despre ce se discuta in vestiarul fetelor, Clara stia. Stia cum era discutat obiectul afectiunii ei, era cu urechile ciulite, stia cam care era valoarea lui in lumea lor, a transpiratiei si a sutienelor de sport si a biciuielilor ascutite cu prosoapele ude.
- Of, Doamne, nu intelegi. Vreau sa zic daca ar fi ultimul barbat de pe Pamant!
- Nici atunci n-as face-o.
- Ei, pe dracu', ba ai face-o!
- Dar asa: toata lumea asta nenorocita a fost lovita de o bomba, ca-n Japonia, 'ntelegi? Si toti barbatii bine, toate partidele ca baiatu' tau, Nicky Laird, toti au murit. Toti au ars pana la os. Si n-au mai ramas decat Ryan Topps si niste gandaci.
- Pe viata mea, mai degraba m-as culca cu gandacii.
Lipsa de popularitate a lui Ryan la St. Jude era egalata numai de cea a Clarei. In prima ei zi la acea scoala, mama ei ii explicase ca avea sa intre in vizuina diavolului, ii umpluse ghiozdanul cu doua sute de exemplare din Watchtower (Turnul de veghe, publicatie editata de Martorii lui Iehova, n.tr.) si-i poruncise sa raspandeasca cuvantul Domnului. S-a plimbat prin scoala saptamana dupa saptamana, cu capul in pamant, impartind reviste si abia soptind "Numai Iehova te salveaza"; intr-o scoala in care un cos prea mare te putea trimite la Coventry. O misionara de culoare, inalta de un metru optzeci, cu sosete trei sferturi si care incerca sa converteasca sase sute de catolici la biserica Martorilor lui Iehova era ca o lepra, socialmente vorbind.
Deci Ryan era rosu ca sfecla. Iar Clara era neagra ca cizma matale. Pistruii lui Ryan erau visul oricarui amator de jocuri "uneste punctele". Clara putea sa inconjoare un mar cu dintii din fata fara sa-l atinga cu limba. Nici macar catolicii n-au vrut sa-i ierte (iar catolicii acorda iertare cam la fel de usor cum fac promisiuni politicienii si cum cedeaza tarfele); nici macar Liceul St. Jude, care fusese trimis inapoi in secolul I din punctul de vedere al donatiilor pentru cei oropsiti (din cauza ca numele lui se asemana cu iudeu si Iuda), nu voia sa se amestece.
Din volumul in pregatire la Editura Leda. Traducere de Alina Scurtu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
