Ziarul de Duminică

Dincolo de bariera

Dincolo de bariera

Anna Vaghena si Yorgos Ninios in Cui i-e frica de Virginia Woolf? de E. Albee

09.03.2007, 18:38 28

Printre cele mai frecvente intrebari care i se pun unui cronicar din partea "civililor" (dar si din partea colegilor teatrali mai inocenti) se numara unele sunand cam asa: cum poti sa scrii despre un spectacol vorbit intr-o limba straina? Pricepi ceva? Nu te plictisesti? Iti place? La toate aceste interogatii uimite raspunsul este, fara gres, unul si acelasi: poti sa scrii despre un spectacol vorbit intr-o limba straina si da, pricepi, si nu, nu te plictisesti si da, iti place - cu o unica si foarte simpla conditie: ca spectacolul sa fie bun.
Am probat lucrul acesta de nenumarate ori, in strainatate, dar si in tara, asistand la reprezentatii ale teatrelor "minoritare": atunci cand mizanscena e limpede, solida, inteligenta, atunci cand actorii joaca bine, concentrat, nuantat, atunci cand relatiile dintre personaje sunt desenate sensibil, precis, profund, atunci cand, cu alte cuvinte, pe scena ia nastere o lume autonoma si implinita, care capata o viata de sine-statatoare, e posibil ca, fie si neintelegand niciun cuvant, sa receptezi toata (sau aproape toata) bogatia de sensuri a spectacolului. Desigur, nu-ti strica sa cunosti dinainte piesa, ca sa ai idee despre datele conflictului si sa poti urmari mai lesne trairile eroilor, dupa cum nu-ti strica nici sa mai "prinzi" cate-o vorba, ca sa situezi oarecum evolutia intrigii, dar, una peste alta, poti avea satisfactii estetice depline si fara aceste "carje" mentale. Mi s-a intamplat, de exemplu, la Tampere sa vad un spectacol de aproape patru ore cu un text contemporan bastinas, din care, fireste, nu am priceput, din punctul de vedere al discursului rostit, nici macar o iota, finlandeza fiind, dupa cum se stie, o limba singulara in familia idiomurilor europene si neinrudindu-se nici chiar cu maghiara, desi ambele fac parte din acelasi grup lingvistic; ei bine, cele patru ore au trecut nu doar fara chinuri si foiala in scaun, ci usor si placut: spectacolul era atat de puternic si actorii jucau atat de bine incat, la un moment dat, m-am pomenit reactionand la unison cu spectatorii "locali", adica razand cand radeau ei ori tinandu-mi rasuflarea cand ei ascultau meditativ. Explicatia este ca fluxul viu al emotiilor de pe scena ma prindea si pe mine la fel ca si pe ceilalti, iar astfel ajungeam sa inteleg intuitiv bucuriile si necazurile personajelor si sa particip, impreuna cu cei din jurul meu si egal cu ei, la universul ce traia in fata mea. Nu mai insist asupra chestiunii; le-o semnalez doar, ca pe un eventual subiect de reflectie, regizorilor, actorilor si, mai cu seama, profesorilor de teatru din Romania. Poate le foloseste...
Am refacut nu demult aceasta - pentru mine, pasionanta - experienta, asistand, la Atena, la un spectacol cu o piesa complicata sub raportul "povestii": Cui i-e frica de Virginia Woolf? de Edward Albee. Teatrul unde era jucata (Theatron Metaxourgeio), o micuta companie particulara fiintand de vreo zece ani, consta dintr-o salita putin mai mare decat cea a Teatrului Act din Bucuresti, cu scaunele spectatorilor asezate pe toate cele patru laturi, astfel incat spatiul de joc este aproape minuscul. Textul patriarhului dramaturgiei americane imagineaza doua cupluri - tinerii Nick si Honey si mai varstnicii George si Martha - care, pe parcursul unei serate "informale", ajung nu numai sa-si schimbe trecator configuratia, prin "incrucisarea" partenerilor, ci (mai ales) sa-si expuna viata in toata mizeria ei intima, prin inventarul facut de fiecare personaj tradarilor, lasitatilor, meschinariilor comise fata de celalalt, de ceilalti, de sine insusi. Orice spectacol pornind de la un asemenea suport literar nu poate fi decat unul "de text" - si un spectacol "de text" a produs si tanara regizoare Eleni Mioxa, concentrandu-se exclusiv asupra studiului caracterelor si al relatiilor dintre ele. Montarea e simpla si "curata", cu un ritm foarte strans si foarte bine sustinut, iar jocul actorilor - atat al "veteranilor" Yorgos Ninios si Anna Vaghena, actrita de marca a scenei grecesti si proprietara a companiei, cat si al mai putin experimentatilor Yorgos Chrisostomou si Yasemi Kilaidoni - are o precizie si o subtilitate pe care apropierea publicului nu pare sa o afecteze cu nimic. Nu doar ca am inteles perfect totul (e drept, stiam si piesa), dar am si fost cu adevarat impresionata.
Asa cum, marturisesc, nu am fost la un spectacol pe care, teoretic, ar fi trebuit sa-l receptez mult mai lesne, fiind vorba despre un specimen - foarte interesant, altminteri - de teatru-dans, imaginat tocmai spre a fi accesibil oricui, prin ocolirea barierelor lingvistice. 2 (asa se numeste productia) apartine, ca scenariu, conceptie coregrafica si regie, lui Dimitri Papioannou, artist cu faima dobandita in urma spectacolului inaugural al Olimpiadei din 2004 de la Atena, pe care l-a realizat. Este vorba despre o evocare a masculinitatii in feluritele ei manifestari, cu desele clipe sublime si inevitabilele caderi in ridicol, intr-o tot mai agresiva lume contemporana; cel putin, asta am priceput eu din complicatul desen cinetic ce se desfasoara pe mai multe niveluri de inaltime si profunzime (scenografia: Anghelos Mentis), cu imagini de reala forta si plasticitate si cu "trucuri" vizuale de mare efect, dar cam repetitiv, cam demonstrativ si, finalmente, cam plictisitor, in ciuda performantelor fizice ale interpretilor (toti, barbati), unii actori, altii dansatori.
De unde se vede ca nu limba este adevarata bariera in calea intelegerii universale dintre oameni, ci, neindoielnic, gandul de dincolo de ea.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO