Ziarul de Duminică

Dicţionarul de personaje al ultimei clipe/ de Stelian Ţurlea

Dicţionarul de personaje al ultimei clipe/ de Stelian...

Autor: Stelian Turlea

17.03.2016, 23:57 77

Silvina Ocampo face parte dintre acele scriitoare argentiniene foarte apreciate, dar puţin cunoscute, până de curând, în străinătate, mai ales la noi. (Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Clarice Lispector – tradusă în româneşte tot de Editura Univers, care merită toate laudele.) A fost căsătorită cu Adolfo Bioy Casares (căsătorie care, din cauza diferenţei mari de vârstă dintre cei doi, a stârnit aproape un scandal) şi faptul, în mod cert, a ajutat-o în carieră. Împreună, ei au publicat mai multe antologii. Dar Silvina Ocampo a publicat foarte mult şi pe cont propriu, făcându-şi un nume – romane şi şi proză scurtă.

„Promisiunea”*) este ultimul roman al Silvinei Ocampo, un roman postum. Dar nu numai atât. Autoarea a lucrat mai mult de zece ani la el, dar nu l-a încheiat – unii spun că în mod intenţionat, nedorind să-i confere un final tradiţional. Un roman atât de scurt, încât poate fi socotit mai degrabă o povestire. Structura e şi ea simplă: o femeie, naratoarea, o analfabetă („Sunt analfabetă. Cum aş putea să public textul acesta! Ce editură l-ar accepta! Cred că ar fi cu neputinţă, dacă nu cumva se întâmplă un miracol. Cred în miracole.”) cade de pe un vapor în timpul unei călătorii transatlantice şi promite Sfintei Rita că va scrie o carte de memorii dacă îi va salva viaţa. Forma pe care o iau aceste memorii este a unui „Dicţionar de personaje” care ni se prezintă în texte scurte. „Mi-am   început itinerariul de amintiri cu numele şi descrierea minuţioasă, câteodată biografică a oamenilor pe care i-am cunoscut în cursul vieţii. Fireşte că nu-mi veneau în minte într-o ordine cronologică, nici în vreo ordine care să respecte ierarhia sentimentelor mele, îmi veneau în minte într-un mod capricios: cei din urmă erau cei dintâi şi cei dintâi cei de pe urmă, de parcă gândirea nu mi s-ar fi putut supune poruncilor inimii. Unii mi-au venit în minte fără nume, alţii fără vârstă, fără data prezentării ori fără certitudinea că sunt persoane, şi nu fantasme sau invenţii ale imaginaţiei mele. Ca Şeherezada regelui Şahriar, i-am spus întrucâtva poveşti morţii, ca să-mi lase viaţa mie şi imaginilor mele, poveşti ce păreau să nu se isprăvească nicicând.” Aşadar o relatare în funcţie de capriciile memoriei, care spulberă coerenţa clasică. Din acest punct de vedere, un roman modern. Din loc în loc, mai des în apropierea finalului, într-o frază, cel mult două, naratoarea se lasă dominată de disperarea naufragiatului.

„N-am viaţă proprie, am sentimente. Experienţele mele n-au avut  importanţă nici în cursul vieţii şi cu atât mai puţin în pragul morţii; în schimb, viaţa celorlalţi devine a mea.”

Istorii mărunte, între care, totuşi, se desprinde un triunghi format din Leandro, Irene şi fiica ei Gabriela care compun o familie tristă.

Neterminat fiind (încheiat, probabil s-ar fi terminat cu moartea naratoarei), romanul lasă o impresie de trunchiat, de terminat fără să fie terminat, ne putem închipui orice final.  Dar e o scriere inteligentă, cu observaţii fine, portrete bizare ale unui mare număr de personaje şi a relaţiilor dintre ele.


*) Silvina Ocampo – Promisiunea. Editura Univers. Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO