Sportul preferat al lui Ion Simut, daca e sa-i dam crezare autorului Simptomelor actualitatii literare*, este o "critica de diagnostic" care presupune "observarea tendintelor literare ale actualitatii, remarcand fenomenele simptomatice dincolo de lectura izolata a cartilor" (p. 5). Prin urmare, ea nu-i o critica de intampinare in maniera traditionala.
Dar e cu atat mai putin teorie literara in stare pura. Dimpotriva, Simut nu inceteaza sa ne avertizeze ca schimbarile in ierarhia valorilor nu se fac prin "hocus-pocus" sau prin "lovituri de teatru" si nu oboseste sa denunte la tot pasul cele trei tipuri de "judecati si strategii critice simpliste" care domina in mare parte mentalitatea revizuitoare de dupa 1990: "a. Toti cei mici sunt mari si toti cei mari sunt mici; b. Centralii sunt minori, iar marginalii reprezinta valorile majore; c. Tot ce pare simplu e de fapt subtil si complicat, tot ce pare complicat e de fapt nemaipomenit de simplu." (p. 315). Morala, extrem de justa, a autorului e aceea ca o batalie canonica nu se castiga printr-un Blitzkrieg teoretic norocos, ci printr-un indelungat razboi de uzura pe terenul criticii si al istoriei literare; ca, altfel spus, canonul e o partida al carei rezultat nu se decide in vestiar, ci pe teren.
Ce-i drept, dincolo de dispersia lor publicistica, "simptomele" lui Simut trimit, daca nu neaparat la o maladie, in orice caz la o "tendinta"; sau chiar la mai multe. Caci, incercand sa raspunda - pe urmele lui Alex Stefanescu - la intrebarea "Ce s-a intamplat cu literatura romana in postcomunism?", simptomaticianul nostru identifica trei focare de interes (dar nu musai de infectie) in literatura romana actuala: "ofensiva culturii de divertisment", mutatiile in ierarhia genurilor literare si batalia canonica dintre modernism si postmodernism.
Trebuie sa spun ca primul dintre acestea da nastere celor mai profunde analize ale cartii. Ele constituie cateva mostre excelente de fenomenologie a campului literar romanesc, cu toate ca Simut nu-i fenomenolog nici de profesie, nici de ambat, ci doar un ingenios observator al actualitatii culturale. Astfel, desi analogia intre sistemul literar din anii '90 si acela din anii '50 mi se pare deplasata, constatarile si verdictele cu privire la "inflatia de scriitori", la tirajele enigmatice ale cartilor, la politizarea literaturii, la raportul dintre centru si periferie, la premiile literare (USR, dar mai ales Nobel) se numara printre cele mai pertinente analize ale vietii literare postdecembriste. Incitanta e si radiografierea celei de-a doua tendinte, si anume concurenta genurilor in postcomunism - cu toate ca rechizitoriul lui Simut la adresa poeziei e unul abuziv, mai ales in conditiile in care singurul argument serios al autorului consta in cantitatea discreta a tirajului de gen. In schimb, sunt pe deplin de acord cu "reabilitarea fictiunii" in raport cu non-fictionul, fenomen pe care criticul il reafirma in volumul de fata, unde - pe langa cantitatea (criteriu pur comercial) si calitatea (criteriu pur subiectiv) cartilor de proza - aduce in discutie criteriul "obiectiv" (sau, ma rog, intersubiectiv) al ponderii lor ridicate in diverse competitii si clasamente, de la topurile revistelor la premiile acordate de varii institutii culturale. Principalul defect al cartii se strecoara insa in modul in care Ion Simut problematizeaza cea de-a treia tema a cartii sale - conflictul dintre neomodernism si postmodernism. Din pacate, criticul abdica aici de la doua din postulatele definitorii ale "criticii de diagnostic". Mai intai, pentru ca idiosincraziile teoretizante domina aici decupajele istorice; apoi, pentru ca diagnosticul tinde sa devina acum curat pro(g)nostic.
Fireste, niciuna din aceste ambitii nu e blamabila in sine: ca orice critic autentic, Ion Simut aspira sa scrie istoria literara a viitorului; el e dintre aceia care, asemenea lui Sainte-Beuve, ar vrea sa-si fixeze ceasul cu 5 minute inaintea orologiului primariei. Problemele apar in momentul in care tendintele devin legi, iar estimarile - certitudini. Cum se intampla, bunaoara, in urmatorul pasaj: "Criticii saizecisti au fost rezonabili in edificarea noii constructii (noua ierarhie de valori), caci nicio clipa nu s-au gandit sa-i substituie pe Marin Preda, Nichita Stanescu sau Nicolae Breban lui Liviu Rebreanu, Arghezi sau Camil Petrescu. Prin comparatie, ne apare ca nerezonabila tentativa unor critici de a-i aneantiza sau de a-i diminua considerabil pe Marin Preda sau Nichita Stanescu si de a-i inlocui cu scriitori postmoderni sau optzecisti. Adevarata miza, dupa cum ne invata istoria literara (s.m.), consta in constructia unui nou canon, iar nu in distrugerea celui vechi." (p. 24).
Prin urmare, Ion Simut concepe evolutia canonului ca pe o suita de paradigme care se completeaza si se simplifica in acelasi timp. Dar nu se substituie, pentru ca - "dupa cum ne invata istoria literara" - ele "fac parte din sisteme estetice radical diferite, din epoci diferite, din literaturi diferite" (p. 31) si nu intra niciodata in concurenta directa. Cu toate acestea, argumentatia lui Ion Simut nu mi se pare deloc convingatoare. Dimpotriva, ea ar merita citita in paralel cu critica lui Karl Popper la adresa "istoricismului". Se poate ca, in cele din urma, neomodernismul sa inlature postmodernismul ca pe un vis urat sau ca optzecistii sa se aseze, cuminti, langa sau in urma saizecistilor. Insa, daca se va intampla asa ceva, se va intampla ca urmare a mutarilor din spatiul de joc si nu ca o consecinta fatala a dinamicii interne a canonului. Or, tocmai acesta mi se pare punctul slab al prognozei lui Simut: el transforma tendinta intr-o necesitate si isi sustine punctul de vedere nu prin recursul la un anume sistem de valori, ci prin apelul la un principiu miraculos al istoriei literare.
Asta nu inseamna totusi ca Ion Simut ar fi pierdut partida. Ci doar ca - asa cum el insusi o recunoaste - in balanta istoriei literare un asemenea "hocus-pocus" cantareste infinit mai putin decat o fac interpretarile aplicate. Cu care, privind lucrurile in ansamblu, criticul nu ne ramane dator in Simptomele actualitatii literare.
Ion Simut, Simptomele actualitatii literare, Biblioteca Revistei "Familia", Oradea, 2007, 376 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
