Sunt oameni – mulţi, după ştirea mea – care spun: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu în popi, care umblă numai după bani!” Nu comentez aici decât aberanta generalizare făcută de persoane care, prin forţa împrejurărilor, n-au stat de vorbă în viaţa lor decât cu 2, 5, hai 10 preoţi. Dincolo de idiosincrazii, este o manifestare de orgoliu: am cunoscut şapte maghiari, ŞTIU EU cum sunt ungurii!
Sunt alţi oameni – mai rafinaţi, mai cultivaţi, mai argumentativi – care spun: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu în Biserică. Biserica, luată ca instituţie şi ca dogmă, nu-L reprezintă pe Dumnezeu şi, de altfel, eu n-am nevoie de nimeni şi nimic care să-mi INTERMEDIEZE relaţia cu El”. Nimic de comentat, din partea mea.
Mai sunt cei care sunt nemulţumiţi de Biserică în general, ci doar de Biserica Ortodoxă Română. Unii dintre ei se mulţumesc s-o critice, câţiva fac chiar pasul de a se converti în altă confesiune. N-am nimic de comentat nici aici, pentru că eu chiar susţin libertatea totală a credinţei şi, în plus, deşi mă bucur să fiu creştin ortodox, nu slujesc ideea că vreo religie ar fi superioară alteia.
Ce NU înţeleg eu şi simt nevoia să comentez – chiar acid! – este atitudinea celor care apelează la Biserică la toate ocaziile importante (cununie, botez, sfeştanie de casă nouă, înmormântare) şi-n rest o-njură ca la uşa cortului. Le-am spus, mai de mult, CRL, Credincioşi cu Răspundere Limitată.
Simt de asemenea nevoia să-i pomenesc pe cei care susţin că ei cred în Dumnezeu, dar credinţa lor se opreşte fix aici. Dumnezeu ca „fiinţă supremă”, vorba unui liber-cugetător, o entitate extrem de vag definită şi neînsoţită de alte personaje sau întâmplări. Nu ştiu să se fi discutat vreodată asta public, dar există oameni care îşi declară credinţa în Dumnezeu, însă au serioase reţineri faţă de tot ceea ce se povesteşte în Biblie – atât Vechiul, cât şi Noul Testament. Oameni care nu (prea) cred nici în Întruparea lui Iisus, nici în natura Lui divină, nici în Sfântul Duh, nici în neprihănirea Fecioarei Maria. Evită să vorbească despre aceste lucruri, pentru că ştiu că „n-ar da bine”, dar în sinea lor, în numele unui raţionalism de asemenea afectat de orgoliu, tributari unei educaţii „ştiinţifice” înguste, incomplete şi insuficient digerate, nu cred „chestiile alea”. Nici miracolele, nici autenticitatea şi puritatea vieţii monahale, nici apariţiile pământene ale sfinţilor, nimic sau mai nimic din ceea ce constituie esenţa credinţei, în afară de „ceva” la care să te rogi când ai un necaz sau visezi la o bucurie.
În particular, semenii aceştia, în general cu un nivel cultural deasupra mediei, sunt confuzionaţi de ceea ce (cred că) ştiu despre adevărurile ştiinţifice, mai ales despre evoluţionism versus creaţionism. Cum să accepţi ideea că Dumnezeu a creat un om, un singur om, şi după aceea o femeie, ai căror copii, nu-i aşa?, s-au împerecheat între ei – deci suntem cu toţii produsele unor incesturi! –, când există schelete fosile de oameni în diverse faze de evoluţie? Când Darwin a stabilit o dată pentru totdeauna că „oamenii se trag din maimuţe”? Ceea ce, în fapt, bietul om – credincios în Dumnezeu, în paranteză fie spus – n-a afirmat niciodată, dar ce mai contează!?
Deci, Dumnezeu... da, cumva, ceva, o entitate neclară, ceva cosmic, extraterestru... Iisus, da, probabil un om cu puteri speciale, doar şi azi există vindecători... dar, în rest, a se slăbi cu potopuri, tufişuri arzând, tăbliţe de legi divine, învieri, ridicări la ceruri, plus premoniţii şi trucuri magice á la Arsenie Boca. Hai, c-am făcut şi noi chimie şi geologie la şcoală!
În fine, mai am ceva de comentat despre cei care, deşi oricum nu recunosc autoritatea morală şi spirituală a Bisericii, sunt preocupaţi s-o aducă pe calea cea bună! Şi anume, amendând, chestionând, semnalând tradiţiile şi obiceiurile bisericeşti greşite. Oameni care nu merg la biserică decât strict ocazional construiesc argumentaţii severe, sarcastice sau ironice la adresa cutumelor pe care credincioşii practicanţi le acceptă – după părerea exegeţilor – în mod inerţial, ca oile.
N-am să mă obosesc să dau exemple. Mai ales că, din punctul de vedere al persoanelor în cauză, cam tot ceea ce se obişnuieşte a se face într-o biserică e aiurea. Un singur lucru vreau să încerc să-l explic. De vreme ce oricum separă tranşant credinţa de Biserică şi nimeni de pe lume nu-i poate obliga să-i calce pragul, necum să-i respecte cutumele, criticii acestora ar trebui să înţeleagă un lucru extrem de simplu: Biserica este un club. În care intri sau nu intri. Şi, la fel ca orice club, are nişte reguli şi ritualuri. Dacă vrei să faci parte din club, le respecţi. Dacă nu, nu. Du-te la patronul clubului 5 Hertford Street din Londra şi spune-i că plafonul auriu de deasupra barului ţi se pare de prost-gust!
Orice site de Internet în care vrei să-ţi faci un cont are un buton „Accept termenii şi condiţiile”. Dar – ce să vezi? – nu are un buton „Accept să-mi faceţi cont dacă acceptaţi voi alţi termeni şi condiţii, şi anume:” Cât de complicat vi se pare? Că 99.99% dintre utilizatori dau „Accept” fără să citească? – sigur că da! Uite-aşa funcţionează Internetul, şi aş zice că funcţionează bine. Uite-aşa funcţionează cluburile cele mai râvnite şi – corectaţi-mă dacă greşesc – încă n-a apărut nicio mişcare de revoltă „Să schimbăm regulile clubului!” Or fi şi membrii lor ca oile...
(foto: doxologia.ro)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
