... s-au scris volume întregi, fiindcă în toate culturile şi civilizaţiile conflictul mocneşte îndelung sau izbucneşte violent. Multe dintre ele se regăsesc, absorbite într-o manieră personală în recenta carte a Aurorei Liiceanu – Soacre şi nurori. La cine este cheia?, al zecelea titlu din seria de autor de la Editura Polirom. O carte care se deosebeşte puţin de cele anterioare, marcate de balans constant între psihologie şi ficţiune, fiindcă aici psihologul îşi ia partea leului, cu profit indiscutabil pentru cititor.
Ca şi în celelalte cărţi, autoarea apelează la artă pentru a deschide porţile spre teritoriul psihologiei, fie că este cinematografie sau literatură. Aşa că urmezi uluit şi stupefiat periplul care te duce de la interpretarea în cheie psihanalitică a unei capodopere, Psicho, la biografia şi cariera lui Anthony Perkins, care a jucat rolul principal în filmul lui Alfred Hitchock, de la cântecele populare autohtone despre soacră ca poamă acră la confesiunea scriitoarei Isabel Allende în care se recunoaşte drept soacră odioasă.
Cititorul găseşte multe lucruri noi aduse de cercetările recente. Capitolul „Frontierele: la un loc, departe, cât mai departe” lămureşte ce este proxemica, domeniu al antropologiei spaţiului, esenţial în comunicarea interculturală. Alt capitol – „Comunicarea, pe faţă şi pe dos” aplică „fereastra lui Johari” cu cele patru cadrane în relaţia triunghiulară soacră – noră – fiu/soţ. Ultima parte aduce patru poveşti extraordinare ce explorează situaţii de viaţă ce ating limite primejdioase, ca perversitate ori incest.
Nu lipsesc de aici motto-urile senzaţionale şi memorabile, ele funcţionează ca semnale pentru analiza de mare fineţe a relaţiilor complexe din interiorul unui cuplu sau al familiei, pentru tipologiile variate de mame şi fiice, de soacre şi nurori, de fii şi soţi. Toate sunt fărâme delicioase din lecturile autoarei, aşa că spicuiesc câteva din arii culturale diferite:
„Aminteşte-ţi că fiul tău nu e fiul tău, ci fiul timpului său” (Confucius)
„Soacra şi nora în aceeaşi casă sunt ca două pisici în acelaşi sac.” (Proverb evreiesc).
„O fiică este o fiică toată viaţa ei, dar un fiu este un fiu până îşi ia o soţie.” (Deborah M. Merril)
„Nu există mamă perfectă. Acesta e un mit.” (Ruth Nemzoff)
„Copilăria bântuie. Adulţii pot fi numiţi copii convalescenţi.”
Volumul punctează câteva aspecte esenţiale: căsătoria nu înseamnă doar oficializarea unui cuplu, ci şi alt tip de relaţie a fiecăruia în altă familie, cu efecte imprevizibile pentru toţi, fiecare îşi aduce în căsătorie obişnuinţele create în copilărie, modelarea şi modelele, iar dinamica relaţiilor şi a afinităţilor va modifica lucrurilor înt-un mod greu de estimat. Analizele surprind nu doar războiul declarat ori ascuns între noră şi soacră, ci drama terţului, fiu şi soţ, silit să reacţioneze.
Lansarea cărţii a adus alte observaţii interesante ale autoarei. Una dintre ele este decisivă – soacra are un capital uriaş, care-i conferă o putere psihologică extraordinară: a trăit în simbioză cu fiul ei cele nouă luni de sarcină, îi cunoaşte copilăria cu isprăvile şi experienţele definitorii înainte să devină fiinţă sexuală ori socială, este şi depozitara istoriei personale, cu episoadele care îl transformă în personaj nou şi pentru sine însuşi. Altă observaţie sublinia originalitatea lumii româneşti, unde există distincţia dintre soacră mică şi soacră mare, care indică şi roluri sociale precise.
Când încheie lectura, cititorul însuşi poate răspunde la întrebarea din subtitlu, poate chiar s-o transforme, înlocuind cheia cu sabia războiului sau parafa păcii ori a armistiţiului. Poate chiar să spere că schimbarea accelerată adusă de globalizare pune distanţe între generaţiile aceleiaşi familii, în parte dureroase, în parte confortabile.
Aurora Liiceanu, Soacre şi nurori. La cine este cheia? Editura Polirom, 2014, 246 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
